Parintii - de ILIE BELCIU

Adesori în clipe de tăcere,
Când flacăra-amintirilor se-aprinde,
Ne umple inimile de durere,
Un dor ce fiinţa-ntreagă ne cuprinde.

De acei ce sunt au fost şi vor rămâne,
Părinţii noştrii dragi din totdeauna,
Căci gânduri despre ei ne sunt stăpâne,
În nopţile când ne veghază luna.

Mai auzim din depărtări încă ecoul,
Chemărilor de-acasă din pruncie,
Şi-n ochii-nbătrâniţi avem tabloul,
Părinţilor plecaţi în veşnicie.

Cum praful se aşterne pe o carte,
Peste povestea lor se-aşează anii,
Dar noi nu vom uita până la moarte,
Ce mult făcut-au pentru noi, sărmanii.

Nu cred ca vom uita întreaga viaţă,
Cum alergau din zori şi până-n noapte,
Ce urme-adânci li s-au brăzdat pe faţă,
În urma alergării zbuciumate.

Căci şi-au dorit copiii lor să fie,
La loc înalt într-o viaţă lungă,
Luptând pentru aceea bogăţie,
La care ei nu au putut s-ajungă.

Am vrea să fie lângă noi părinţii,
Să-şi vadă azi nepoţii-n număr mare,
Să-i urmărească cum le iasă dinţii,
Şi cum fac primi paşi pe-a lor picioare.

Părinţi ce greu învingeţi bătrâneţea,
Şi aşteptaţi plângând o mângâiere,
Să vă aline Dumnezeu tristeţea,
Şi să vă ocrotească cu putere.

Încovoiaţi pe cârjile-nvechite,
Abia mişcaţi slăbitele picioare,
Voi dragi părinţi, cu feţe-nbătrânite,
Ce daţi cu-adevărat lumii valoare.

Să vă dea Cerul, binecucântare,
Dorinţele vă fie împlinite,
Şi Dumnezeu în marea-i îndurare,
Să vă dea multe zile fericite.