Am călătorit săptămâna aceasta. Nu m-am simţiti bine 100% pentru că miercuri pe la amiaz, în timp ce treceam strada pe la o trecere de pietoni spre parcarea unde-mi era maşina a venit unul cu o camionetă şi era gata-gata să dea peste mine. Într-o sforţare supraumană m-am tras înapoi şi am evitat coliziunea, dar mi-am rănit un muşchi la pulpa piciorului drept şi şciopătez destul de bine. Dar joi a trebuit să călătoresc, aşa că am plecat la drum.
La aeroport aşteptam să mă urc în avion. Nu mă grăbeam pentru că bagaje nu aveam în mână şi călătoream oricum la clasa 1. În faţa mea, aşteptându-şi rândul, un bărbat şi-o femeie. Trecuţi de prima tinereţe, se ţineau de mână şi se uitau galeşi unul în ochiul celuilalt. Din când în când se aplecau unul pe umărul celuilalt, sau furau câte un sărut uşor. La un moment dat, se pare că el i-a strâns mâna doamnei prea tare, şi piatra inelului de pe mâna ei stângă a rănit-o puţin. Ea a scos un „aoleo” în surdină, şi-a tras mâna dintr-a lui, a analizat cu grijă degetul, apoi i l-a arătat şi bărbatului. Acesta i-a apucat mâna, a dus-o la buze şi a sărutat locul cu pricina. Ce fain!
Mi-am amintit de loviturile copilăriei, în care veneam acasă plângând, dar un sărut al mamei era suficient să mă facă să-mi treacă durerea!
Apropo de mama, săptămâna aceasta a trecut un an de la plecarea ei la Domnul. Şi acolo la aeroport, m-au năpădit amintirile. În urmă cu vrei 3-4 ani am fost în ţară, pe când trăia ea. Am dormit la ea o noapte. În fosta mea cameră, în care am dormit în copilărie. Eu mă culcasem, dar la un moment dat mama a venit în cameră, m-a învelit bine la spate cu plapuma apoi m-a pupat pe frunte, mi-a spus cu duioşie „Doruţul meu” şi a plecat. Eram de peste 50 de ani, dar gestul ei mă catalputase cu zeci de ani în urmă, în copilărie. Pentru mama nu mă schimbasem. Nici şcolile, nici funcţiile, nici răspunderile, nimic nu făcuse ca ea să mă considere copilul ei şi să mă alinte exact ca-n pruncie.
Acolo la aeroport mi-a venit chestia asta în minte, m-am uitat la cei doi îndrăgostiţi alungându-şi durerea cu un sărut, şi mi-am dat seamă că într-un mod ciudat, în noi rămâne copilul mereu prezent, acel copil care are nevoie de dragoste, de sărut, de îmbrăţişare de îngrijire. Altfel probabil că nici nu ar fi posibil că simţim nevoia după „Tatăl ceresc”. Înciuda realizărilor vieţii, câteodată mă culc în pat şi doresc să-i simt braţele Lui cum mă înconjoară cu dragoste şi buzele cum îmi şoptesc cu duioşie, „te iubesc fiul meu! Te iubesc!”
Am fost invitaţi la masă la nişte tineri. Cândva le-am fost păstor şi chiar i-am cununat. Băiatul din familie de creştini, fata nu! Dar s-a întors şi ea la Domnul. Şi s-a întors nu aşa de formă, ci serios de tot. Eu sincer să fiu am avut puţină îndoială cu privire la pocăinţa ei: de o frumuseţe de foto-model, deşteaptă brici, dintr-o familie ft bogată, mă întrebam dacă nu e cumva un foc de paie. Adică, experienţa m-a făcut să fiu… deformat în părerile mele cu privire la de ce se „pocăiesc” anume oameni.
Dar tânăra soţie, acum la 3-4 ani de la căsătoria ei, m-a făcut de ruşine. Cum? În timpul mesei la ea acasă am povestit de una-alta. Printre poveşti, despre părinţii ei care muncesc la Microsoft. Aceştia au venit din Canada în SUA şi şi-au adus cu ei şi copiii. Apoi au primit cu toţii „green card-ul”. Acum părinţii urmează să ia cetăţenia. Şi fiica lor, ar lua şi ea cetăţenia americană. Acesta este un vis al multora… Oricum, pe formularul de cerere, trebuie specificat unde ai locuit în ultimii cinci ani. I-am spus tinerei femei că deoarece are domiciliul şi cu părinţii ei, poate scrie că a locuit acolo. La care ea a reacţionat aproape cu mânie: „dar asta ar fi o minciună! Eu nu am locuit în SUA ci în Canada! Şi decât să mint, mai bine rămân fără cetăţenia americană!”
După prânz, vorbeam cu soţia în maşină: oare câţi creştini ar fi avut vreo problemă cu a minţi pe un formular ce-ţi asigură cetăţenia americană, mai ales când nu ar fi fost vorba de o minciună 100%, mai ales că, în acte fata figura la adresa părinţilor iar nimeni nu ar fi putut verifica chestia asta? Aveam de-a face cu semnele unei pocăinţe reale. Mi-a fost ruşine de îndoielile mele, dar şi de propunerea că ar putea scrie în cerere un neadevăr.
„Niciodata parca nu am destul timp“. Daca esti ca majoritatea americanilor, probabil ca ai spus aceasta o data sau de doua ori – posibil chiar in ultimele douazeci si patru de ore! Intrebarea este, pentru ce ai nevoie de mai mult timp? Ca sa muncesti? Ca sa joci ceva? Ca sa petreci timp cu partenerul tau de viata si cu copiii tai? Sau pentru toate acestea trei precum si pentru alte douazeci? Scriptura ne spune sa ne „numaram bine zilele“. Zilele noastre pe pamant pot fi scurte; nici unuia dintre noi nu ni s-a dat vreo asigurare ca relatia noastra de casatorie va merge bine sau ca partenerul nostru de viata sau copiii nostri vor trai sa vada o alta zi. Daca ti-ai pierde partenerul de viata maine (fie prin divort, fie prin moarte), ai avea vreun regret cu privire la felul cum ai folosit timpul pe care l-ai avut la dispozitie cu el sau cu ea? Daca da, atunci aceasta biruinta este pentru tine.
Acum cateva sambete, le-am luat pe cele doua fiice ale mele intr-un parc local ca sa se bucure de o dupa-amiaza de plimbare cu rolele si de zbenguiala generala. In timp ce stateam pe marginea gropii de nisip in care se juca fetita mea in varsta de cinci ani, am observat una din familiile tinere din biserica noastra care aparent venise in parc pentru acelasi motiv. Dar ei nu pareau sa se distreze la fel de mult ca noi. Si stiam de ce. Sotul, pilot in cadrul Fortelor Aeriene, se pregatea sa fie transferat in Coreea pentru un an, timp in care urma sa fie despartit de sotia sa si de cei doi copii mici. Pe cand ii urmaream, stiam ce incercau sa faca: ingramadeau inca cateva minute de stat impreuna inainte de plecarea lui foarte apropiata. (Ai observat vreodata cat de imposibil este sa incerci sa te distrezi?) Mi-am imaginat ca familia aceasta experimentase aproape tot ce se putea trai impreuna in ultimele cateva zile. Cu toate acestea, n-au indraznit sa piarda ultimele lor ceasuri de stat impreuna si regretau ca n-au petrecut mai mult timp unul cu celalalt. Continuare in pagina anexa
După cinci ani de căsnicie, soţul meu mi-a mărturisit că a comis adulter cu nenumăraţi bărbaţi din ziua căsătoriei noastre. Paul şi cu mine ne-am întâlnit nu la mult timp după ce am terminat colegiul. Mă dusesem la un studiu biblic, şi în clipa în care l-am văzut am ştiut că va fi soţul meu. Nu a fost tocmai dragoste la prima vedere, ci un sentiment calm de siguranţă şi de dedicare de care nu m-am îndoit niciodată că venea de la Dumnezeu. Cu toate acestea, la a doua noastră întâlnire, o bombă a zguduit imaginea idilei mele în Eden. La capătul cărării pe care ne plimbam, mi-a arătat câţiva oameni şi a spus: „Vezi oamenii aceia? Sunt gay. Şi aşa sunt şi eu”. Acelea au fost ultimele cuvinte rostite pentru următoarele două ore. Milioane de întrebări se luptau pentru atenţie în acele prime momente şi erau de luat decizii care aveau să întărească sau să distrugă relaţia noastră. Cea mai importantă întrebare era: „Ce cred eu cu adevărat?”.
Continuare in pagina anexa
De mult timp am vrut să-ţi vorbesc despre ce simt cu privire la faptul că eşti gay, dar nu era timpul potrivit. Nu ştiam ce să spun, fără să mă supăr sau să mă cert cu tine. I-am spus mamei că Dumnezeu va găsi timpul şi locul şi îmi va da cuvintele pe care să le spun. Acel timp a venit.” Stăteam la uşa salonului 842, la Spitalul Metodist Central, în Memphis, fără să ştiu la ce să mă aştept. Mike, fiul meu cel mai tânăr, a răspuns când am bătut în uşă. De fiecare dată când soţia mea şi cu mine am venit să îl vizităm la spital, aceasta ne-a readus în memorie acea zi din luna mai a anului 1994, când medicul ne-a spus că Mike era într-un stadiu avansat al SIDA. Doctorul i-a spus mamei lui că Mike mai avea probabil de trăit între trei şi şase luni.
De data aceasta avea numai două perfuzii (sau aşa cum le-am spus eu întotdeauna, IV). Am observat că îşi mâncase deja supa. Ne-am întrebat unul pe celălalt ce facem. A spus că temperatura lui scăzuse şi că medicul va face nişte teste în ziua următoare. După aceea putea să se întoarcă acasă.
Continuare in pagina anexa
După zece ani de căsnicie, eram în pragul sinuciderii. Lupta ascunsă a soţului meu cu homosexualitatea mă distrugea. Am început să mă întâlnesc cu Lance în liceu şi relaţia noastră a continuat la colegiu. Îmi plăcea să mă aflu în preajma lui, dar concentrarea lui intensă asupra prieteniilor masculine mă făcea să mă simt părăsită. Îmi alimenta şi suspiciunile mele în creştere că se lupta cu homosexualitatea, chiar dacă nu vorbisem niciodată despre aceasta.
Am încercat să mă întâlnesc cu alţi tipi, dar nu se comparau cu Lance. „De ce trebuie să continui să simt aşa cum simt cu privire la el?”, mă întrebam eu. Ar fi fost mult mai uşor dacă aş fi putut să mă îndrăgostesc de cineva care mă vroia, în loc să nu renunţ la ceva care nu mergea.
După doi ani de despărţiri care mi-au frânt inima, şi de împăcări, toate prea scurte, i-am dat lui Lance un ultimatum, când eram în ultimul an: ori te căsătoreşti cu mine, ori ieşi din viaţa mea definitiv. Spre şocul meu, dar spre marea mea încântare, a spus da.
Am intrat într-o căsnicie confortabilă. Ne iubeam unul pe celălalt, împărtăşeam multe interese comune, aveam posibilităţi strălucite în carieră şi mergeam în vacanţe frumoase. Cu toate acestea, după şase luni, Lance a devenit deprimat. Nu mă simţeam în largul meu, ca şi cum eram avertizată de venirea unei crize. Continuare in pagina anexa
Am călătorit săptămâna aceasta. Nu m-am simţiti bine 100% pentru că miercuri pe la amiaz, în timp ce treceam strada pe la o trecere de pietoni spre parcarea unde-mi era maşina a venit unul cu o camionetă şi era gata-gata să dea peste mine. Într-o sforţare supraumană m-am tras înapoi şi am evitat coliziunea, dar mi-am rănit un muşchi la pulpa piciorului drept şi şciopătez destul de bine. Dar joi a trebuit să călătoresc, aşa că am plecat la drum.
