Creste un barbat

Credeam că am învăţat ceva despre creşterea copiilor după ce am crescut două fete. Apoi soţia mea şi cu mine am avut un băiat.

Cristian e un fiinţă aparte. Surorile lui sunt destul de liniştite şi conservatoare în atitudine. El e însă un neastâmpărat.

Surorilor lui le place să împodobească lucruri, să decoreze, să aranjeze şi să pună lucruri unul peste altul. El vede orice lucru ordonat ca pe o invitaţie la a face dezordine. Îi place să împungă şi să dea ghionturi. Îi plac buşirile.

Chiar şi farfuria lui cu mâncare arată ca un câmp de luptă. „Aaaa – buuum!” şi morcovul aterizează în cartof.

Nu noi l-am învăţat astea. Încercăm să-l învăţăm să mănânce frumos la masă, să respecte lucrurile celorlalţi şi că pereţii casei nu sunt indestructibili. Însă pornirea lui de a domina, de a stăpâni şi a cuceri îşi spune cuvântul.

Acesta e un lucru fascinant pentru mine, din mai multe motive. Unul ar fi acela că unii cercetători aiurează că nu există nici o diferenţă psihologică înnăscută între băieţi şi fete – ci doar ceea ce-i învaţă societatea. Aberaţii absolute. Fără nici un îndemn sau sugestie, fetele mele de la început au pus mâna pe păpuşi şi au început s-o imite pe mama lor. Băiatul meu le smulge capul ca să vadă ce e înăuntru.

Mai important, sunt fascinant pentru că ce văd cu ochii mei întăreşte ce citesc în Biblie – un adevăr cu implicaţii profunde legate de responsabilitatea care stă pe umerii mei.

Societatea, în majoritatea ei, ignoră acest adevăr şi generează mai multe probleme legate de felul în care ne creştem băieţii. În primii ani, ei doresc să se lupte în arenă; vor să-şi încerce puterile, deseori într-o manieră nedisciplinată şi periculoasă. Societăţii nu îi place asta. Suntem foarte ambivalenţi faţă de energia masculină. Sistemul educaţional dominat de femei încearcă să o tempereze. Preferăm să răspundem energiei naturale a băieţilor noştri cu nişte distracţii inerte; la urma urmei, dacă un băiat de absorbit de un joc pe calculator, nu o să-şi mai bată frăţiorul. Fără să ne gândim la consecinţe, răsplătim inactivitatea. E mai puţin îngrijorătoare decât agresivitatea.

Apoi privim – ca şi cum n-am putea face nimic – cum fiii noştri devin comozi, leneşi şi moi. Încetul cu încetul, acele lucruri care îi făceau diferiţi de surorile lor devin mute, se estompează. Sau dispar cu totul. Că facem asta e perfect de înţeles. Însă e o mare greşeală.

Realitatea este că există ceva valoros în caracterul activ al fiilor noştri. Ceva ce trebuie format şi îndrumat. Rafinat şi echilibrat. Voi de noi însă – şi de ei – dacă este zdrobit.

De ce? Pentru că ei sunt destinaţi să fie conducători.

În cartea Facerii (1:26-27) scrie că Dumnezeu l-a creat pe om bărbat şi femeie. Restul Scripturii explică de ce. În mod evident, bărbaţii şi femeile sunt înzestraţi cu diferenţe fizice – însă asta nu e totul. Dumnezeu a aşezat şi nişte diferenţe emoţionale şi psihologice – cu un scop precis: El a vrut ca bărbaţii şi femeile să îndeplinească roluri complementare, dar categoric diferite în familie şi societate.

Înainte de a ne pregăti fiii să îndeplinească rol pentru care au fost creaţi, trebuie să înţelegem care este acest rol. Avem nevoie de o viziune a unei masculinităţi sănătoase astfel încât să-i putem compara pe fiii noştri cu ea şi să ştim ce anume trebuie schimbat şi ce trebuie să rămână; ce trebuie modelat şi ce trebuie dezvoltat. A creşte un bărbat necesită a şti ce va deveni băiatul.

Deşi principiile creşterii copiilor sunt aceleaşi pentru băieţi şi pentru fete, fiecare trebuie învăţat sarcinile pe care le va îndeplini într-o viitoare familie. Băieţii necesită o gândire diferită şi un set diferit de abilităţi. Pe măsură ce cresc, fiii noştri trebuie să dobândească un sentiment al unicităţii – nu unul care să-i facă nişte ciudaţi în preajma fetelor şi femeilor, ci unul care să reflecte responsabilităţile dorite de Dumnezeu pentru ei.

Băieţii au tendinţa naturală să cucerească – a de răvăşi curtea şi a construi o baricadă. Vrem să încurajăm asta, nu să o desfiinţăm. Vrem ca ei să aibă spirit de aventură, să fie curajoşi şi vizionari. La urma urmei, au fost creaţi să stăpânească Pământul (versetul 28). Astfel, avem nevoie să le arătăm cum să-şi manifeste putere într-o manieră constructivă, divină.

Învăţaţi-l pe băiat să facă lucruri. Nu-l lăsaţi să stea pe margine în timp ce prietenii lui încearcă noutăţi, cum ar fi a sări în piscină sau a alerga cu rolele. Nu-l lăsaţi să stea deoparte în timpul unei activităţi. Luaţi-i un câine şi arătaţi-i cum să-l dreseze. Învăţaţi-l să folosească lucruri, să construiască lucruri, să planteze lucruri, să modifice mediul din jurul lui într-o manieră pozitivă şi activă.

Dumnezeu a început crearea oamenilor cu un bărbat şi, imediat, i-a dat ceva de făcut (Facerea 2:7, 15). I-a dat nişte lucruri care să îl înveţe buna gospodărire – a avea grijă de lucrurile pe care le primim. Mai departe, după ce Adam a păcătuit, Dumnezeu a îngreunat sarcinile lui Adam (Facerea 3:17-19), pentru că munca fizică este esenţială pentru a clădi un caracter. Dumnezeu ştie că atunci când ni se dă totul, noi nu procedăm cum trebuie; El vrea ca omul să-şi câştige pâinea cu sudoarea frunţii. Iar Scriptura spune că bărbaţii trebuie să muncească pentru a-şi întreţine familiile (de ex., la 1 Timotei 5:8).

Părinţi: Învăţaţi-vă băiatul cum să muncească. Lecţiile pe care le-a învăţat Adam, trebuind să se îngrijească şi să urmărească Grădina sunt lecţii de care au nevoie toţi băieţii: să aprecieze valoarea muncii asidue – să fie răbdători şi să aştepte apariţia roadelor – să aibă aşteptări realiste asupra succesului – să se bucure de rezultate. Un băiat are nevoie să simtă oboseala şi să trebuiască să-şi învingă limitele atunci când îl încearcă un sentiment de renunţare.

Daţi-i de lucru. Băieţii tind să fie leneşi; e sarcina părinţilor să-i ajute să învingă asta. La un moment dat, băiatul vostru va trebui să meargă să-şi găsească o slujbă. Are nevoie de o evoluţie constantă a sarcinilor şi ocaziilor care să-l înveţe cum să muncească, să fie responsabil şi să se motiveze singur.

Atunci când băiatul vostru înţelege valoarea muncii asidue, va aprecia valoarea răsplăţii. Aceasta reprezintă o altă ocazie: învăţaţi-l cum să economisească, să-şi achite obligaţiile, să cheltuiască înţelept, să fie generos cu alţii, să îi returneze lui Dumnezeu. Acestea sunt deprinderi esenţiale pentru un bărbat; inspiraţi-i-le băiatului vostru cât încă e mic.

Relatarea din cartea Facerii conţine un alt adevăr de preţ: de la început, Adam nu trebuia să fie singur. Avea nevoie de un tovarăş, un ajutor. Fără Eva era incomplet, şi Eva era incompletă fără el (Facerea 2:18-24). Pentru a asigura ordinea şi organizarea, Dumnezeu l-a pus pe bărbat într-o poziţie de conducere în raport cu femeia (1 Corinteni 11:3).

Fiii noştri au fost creaţi să devină conducători ai femeilor şi copiilor. Trebuie să avem asta în vedere atunci când lucrăm cu ei.

A-i învăţa acel rol începe cu relaţia dintre tati şi mami. Fiii noştri au nevoie de un exemplu puternic de familie adevărată. Au nevoie să vadă conducerea masculină la lucru – un bărbat care îşi conduce familia cu dragoste. Un băiat va fi atras să imite exemplul bărbătesc, puternic al tatălui său.

Un tată trebuie să se asigure că fiul său îşi tratează mama cu respect. Dumnezeu îi porunceşte unui fiu să cinstească şi să asculte pe mama sa (Ieşirea 20:12; Efeseni 6:1). Atunci când un băiat învaţă asta de mic, începe să simtă că bărbaţii trebuie să aibă întotdeauna un sentiment de răspundere şi datorie faţă de femei. Aceasta va conduce, ulterior, la o abordare mai naturală a sarcinilor de conducere, protecţie şi susţinere a familiei proprii. Un fiu care îşi desconsideră mama este un nebun (Pilde 15:20). Dacă dezvoltă o relaţie de confruntare cu ea, va învăţa să fie mai competitiv şi combativ în raport cu femeile. Pe de altă parte, un băiat care îşi respectă mama va ştii să-şi respecte şi soţia (1 Petru 3:7).

Pregătindu-ţi fiul să îndeplinească acest rol, trebuie să acorzi atenţie felului în care îl disciplinezi. Nu îl bate şi nu îl înjosi. Nu induce în el supunerea pasivă. Inspiră-i o bună încredere de sine – şi o modestie bine dozată. Cum? Prin multe încurajări. Încurajează-i punctele forte. Laudă-i succesele. Bucură-te alături de el când reuşeşte ceva.

Învaţă-ţi fiul să accepte responsabilităţi. Învaţă-l să-şi asume faptele şi să nu caute scuze. Nu-l lăsa să-şi protejeze într-o manieră şireată mândria masculină egoistă. Nu-l lăsa să paseze răspunderea, să dea vina pe alţii sau să fugă de sarcina răspunderii.

A fi un conducător implică a lua decizii dificile şi nepopulare. Toţi tindem să facem pe plac oamenilor. Fiul tău are nevoie de abilităţi de comunicare – dar şi de curajul de a rămâne singur pe poziţie. Învaţă-l să asculte de Dumnezeu în ce e bine şi ce e rău, şi să stea împotriva mulţimii atunci când trebuie să facă asta. Asta cere curaj iar tu trebuie să i-l insufli.

Ajută-l să-şi învingă egoismul. Încurajează-l să vadă ocaziile de a face lucruri care să-i ajute pe alţii în lipsa avantajului propriu. Învaţă-l nobleţea care stă în a vedea nevoile altora. Ajută-l să vadă imaginea de ansamblu. Arată-i cum să vadă lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu.

Ajută-l să fie puternic fizic şi psihic. Dacă poţi, învaţă-l să schimbe o roată, meşterească ceva sau să repare ceva în casă. Învaţă-l să aibă activităţi în aer liber, să urce pe munte, să pescuiască.

Cel mai important, petrece timp alături de el. Un tată care îi arată fiului cum să schimbe uleiul la maşină îl învaţă o meserie, dar cel mai important este că este cu băiatul lui.

Lumea aceasta are nevoie de băieţi masculini, puternici, care să devină bărbaţi masculini şi puternici. Principalul mod în care noi, ca părinţi, putem împlini această nevoie este prin a-i ajute pe fiii noştri să-şi trăiască destinul de conducători. Asta înseamnă să le oferim un exemplu bun, instruire şi învăţătură, disciplină, niveluri sporite de răspundere – şi multă încurajare.

Băiatul tău are nevoie de tine. Învaţă-l să fie bărbat.

Sursa: AFR

Căsătoria – un moft, o tradiție sau un stil de viață?

Căsătoria pare să aibă o definiţie uşor modificabilă, în zilele noastre. Dacă până nu demult ni se părea absolut normal să nu conceptualizăm, să nu introducem prea multă teorie în acest mod de viaţă natural, astăzi, mentalităţile şi derapajele din plan moral nu mai permit o atitudine neutră. Şi, în trecut, unii aveau probleme cu definiţia căsătoriei ca angajament de fidelitate faţă de o singură persoană de sex opus, până la sfârşitul vieţii.

Realitatea adulterului nu este o noutate a timpului nostru. Dacă răsfoim paginile de istorie ale omenirii, descoperim că societatea, pe alocuri, a luat unele măsuri de prevenire, de pedepsire a încălcării legământului căsătoriei, condamnând explicit adulterul şi orice atac la adresa demnităţii şi sexualităţii persoanei umane. Astăzi, aceste măsuri par superflue, fiindcă mariajul de probă, concubinajul, a devenit un stil de viaţă, acceptat şi împărtăşit pretutindeni în „lumea civilizată”. De aceea, rata divorţului este în continuă creştere, iar căsătoria „tradiţională” pare învechită, sortită eşecului.

Ce mai înseamnă astăzi oare căsătoria? Un vis din copilărie? Un contract de maturitate? Un jurământ la biserică sau la primărie? Un angajament pe viaţă luat în faţa rudelor şi cunoscuţilor? O promisiune de fidelitate faţă de partener, de jumătatea ta? O tradiţie învechită sau un moft al părinţilor sau bunicilor? Un stil de viaţă natural, normal, propus încă şi azi de Biserică? Toate la un loc sau doar puţin din fiecare? Şi totuşi mai merită să mai defineşti căsătoria „tradiţională”, cum ar numi-o unii?
O definiţie a căsătoriei este vitală în orice timp şi în orice loc. Vocaţia la viaţa de căsătorie este sădită în însăşi natura noastră, ne-o mărturiseşte Scriptura de pe primele pagini. Ea poate fi rezumată astfel: înainte de căsătorie, 1+1=2, iar după, 1+1=1. Căsătoria este un angajament de fidelitate, care completează persoana umană şi o orientează spre scopul ultim, angajându-o şi faţă de posteritate prin procreare, naşterea, creşterea şi educarea copiilor. Căsătoria este un contract inviolabil între un bărbat şi o femeie pe durata vieţii. Căsătoria este expresia socială a dovezii de iubire pe care o au două persoane de sex opus, una faţă de cealaltă. Căsătoria nu a fost şi nu trebuie să fie niciodată un moft; ea este o alegere liberă, asumată în faţa societăţii şi a lui Dumnezeu.

Iată câteva adevăruri simple, familiare, care trebuie susţinute o dată în plus, în zilele noastre, când ceea ce este frumos, curat ajunge să fie relativizat, compromis prin gesturi şi atitudini necugetate, alterate de o lipsă acută de educaţie morală sau religioasă. Nu ne putem eschiva din faţa unor asemenea legi de viaţă.

Fidelitatea conjugală presupune pregătire dinainte de căsătorie. Stilul „Valentine’s Day”, a trăirii dragostei de moment dăunează grav sănătăţii familiale şi sociale. A te angaja într-o relaţie de dragoste nu poate să se rezume la sex.

Căsătoria este o instituţie socială, fundamentală din toate timpurile. Dacă valorile ei sunt ignorate sau batjocorite, se ajunge la proliferarea unor comportamente şi stiluri de viaţă abuzive, distrugătoare, care lasă răni adânci pe termen lung.

De aceea, astăzi, proiectele menite să încurajeze cultivarea valorilor căsătoriei trebuie încurajate, susţinute, împărtăşite. „Săptămâna căsătoriei” este un prilej deosebit, unic pentru moment, prin care noi, membrii societăţii româneşti, ne putem angaja să celebrăm acest mod de viaţă, care ne-a asigurat existenţa până în prezent şi care ne conduce nemijlocit spre viitor, care ne asigură de fapt viitorul.

Cum poţi celebra căsătoria în „Săptămâna 7-14 februarie”? Personal, sărbătorindu-ţi familia, părinţii, partenerul de viaţă… social, prin a investi puţin timp şi probabil şi bani pentru a arăta că pentru tine căsătoria contează. Pentru mai multe idei sau detalii, pentru a te face cunoscut în acest demers, nu ezita să consulţi şi saitul: www.marriageweek.ro.

Divortul ereditar - copiii divortatilor

A trecut mai bine de un an de cind nu am mai dedicat o editie speciala divortului. Revenim astazi, fiind determinati sa o facem de aparitia in vara a unui bestseller, The Divorce Generation (“Generatia Divortului”), a lui Susan Gregory Thomas, fosta jurnalista la US News & World Report. Carti despre divort si efectul lui asupra copiilor apar des. Neobisnuit despre aceasta carte insa este autoarea si perspectiva din care scrie. Susan a fost ea insasi victima divortului parintilor ei cind era mica iar cind s-a casatorit a jurat ca nu va divorta nici o data. Si totusi a facut-o. Cartea ei e vocea copiilor celor divortati dar care la rindul lor au divortat si ei. Este o carte despre parintii victimizati in copilarie de divortul parintilor lor si care la rindul lor isi victimizeaza proprii copii tot prin divort. E vorba de divortul in lant, divortul ereditar cum il numesc sociologii, divortul care trece de la o generatie la alta la fel ca o boala ereditara. Despre aceasta categorie sociala scrie Thomas in Generatia Divortului, o generatie a divortului ereditar.

In mare parte, cartea descrie experientele de care a avut parte autoarea ca victima a divortului, apoi intemeierea unei familii proprii, copiii proveniti din casatorie, divortul pe care nu si l-a putut imagina nici o data, si impactul lui asupra propriilor ei copii. Cum de a ajuns Thomas, o victima a divortului, sa-si victimizeze proprii copii printr-un divort al ei?

Thomas apartine Generatiei X, asa fiind numita de sociologi generatia nascuta intre 1965 si 1980 a carei parinti au divortat. Una din intrebarile inevitabile pentru cei nascuti in acea perioada e “cind au divortat parintii tai?”` Toti isi amintesc de parca ar fi fost ieri data exacta si circumstantele precise cind parintii le-au spus “divortam.” Iar efectul a fost acelasi pentru toti – devastant. Thomas este imaginea perfecta a consecintelor divortulului asupra Generatiei X. Tatal ei plecase de acasa cu secretara, lasindu-si in urma sotia, pe Susan si pe fratele ei. Asta a fost in 1981 cind ea avea doar 12 ani. In urmatorii ani, fara un tata in casa, Susan a luat-o razna si s-a aventurat in tot felul de stiluri de viata alternative in Philadelphia unde isi traise anii adolescentei. S-a apucat de fumat, apoi de droguri, a fost exmatriculata din scoala, a fost chiar si internata intr-un spital de boli mintale vreme de aproape un an. Fratele ei nu s-a lasat nici el mai prejos luind-o si el razna.

Nomazi

Susan si fratele ei insa nu erau exceptia cartierului in care locuiau. Erau regula. O multime de copii de virsta lor traiau doar cu un singur parinte, fie mama sau tata, si se comportau la fel. Formau grupuri sa-si tina companie unii altora si se deplasau in grupuri pentru ca le lipsea confidenta de sine. Se incurajau unii pe altii la lucruri rele si isi aminteau unii altora despre ziua cind parintii le-au spus ca divorteaza si sentimentele care le simtisera cind au primit vestea. O zi care nu puteau s-o uite. Susan si copiii din cartierul ei erau mereu pe duca. O saptamina cu mama, una cu tata. O vacanta aici, alta la sute sau chiar mii de kilometri departare. Psihologic trebuiau sa se ajusteze si sa se reajusteze mereu. Sa se obisnuiasca cu tati sau mame noi, frati si surori noi, obiceiuri si reguli de familie noi, rudenii noi, prieteni noi. Constant formau sau se dezlipeau de ceea ce sociologii numesc “blended families”, adica familii amestecate. Traiau, spune Susan, o viata de “nomazi”. Un baiat pe care Susan il cunoscuse in cartierul ei a fost pus de parintii lui sa locuiasca, singur, intr-un apartament la mijlocul distantei dintre parintii lui divortati. Parintii veneau sa-l viziteze, nu invers, cind doreau ei sau cind le era lor convenient. Nu a rezistat mult. A devenit betiv, a falimentat moral, nu a ajuns sa se casatoreasca si a murit, invins de betie, fara sa ajunga varsta de 30 de ani.

Casatoria

La o virsta mai tirzie Susan s-a casatorit si ea. In cei 16 ani de casnicie a avut copii, insistind ca nu va divorta nici o data. Pe vremea aceea statistica divortului in America incepuse sa de-a semne incurajatoare. Dupa ce si-a atins apogeul in jurul anului 1980, rata divortului in America a inceput sa scada lent. In 1990 77% dintre casatoritii americani trecusera cu succes de primii 10 ani de casnicie – un palmares namaintilnit in America de zeci de ani. Statisticile astea o incurajau pe Susan si-i dadeau confidenta ca nimic nu s-ar fi putut intimpla in familia ei sa o faca sa divorteze si sa-si treaca copiii prin aceasi tortura a divortului prin care a trecut ea. Perspectiva ei insa inca apartinea anilor 60 cind jumatate din femeile americane inca afirmau ca divortul nu se poate justifica sub nici o forma, oricit de rau ar merge lucrurile intre soti. Pina in 1980, insa, optica s-a schimbat radical, doar 20% dintre ele mai impartasind opinia asta.

Primul semn dupa casatorie care i-a amintit lui Susan cit de traumatizata a fost de divortul parintilor ei s-a ivit la 32 de ani cind a nascut primul copil, o fetita. Dintr-o data a intrat intr-o depresie, fetita neaducindu-i bucurie ci reamintindu-i de trauma suferita dupa divortul parintilor ei. Dupa citeva sesiuni de terapie doctorul i-a pronuntat sentinta. “Tu,” a spus el, “esti un orfan de razboi.” Al razboiul dintre parinti. Un orfan cu ambii parinti inca in viata. Un orfan al sufletului. Crescind fara ambii parinti in familie, spune Susan, ne face sa investim tot ce avem in copiii proprii, dorind sa le oferim, cu orice pret, un camin stabil si linistit. Curios, insa, relatiile cu propriile mame se deterioreaza. Mamele care provin din familii divortate nu-si privesc propriile mame ca modele de crescut copiii, ci ca pe niste femei falimentare. Ce ai de invatat de la ele, intreaba Susan?

Divortul

Cum a ajuns Susan sa divorteze? Invatase si ea de la altii ca o casatorie are mai multe sanse de reusita daca viitorii soti traiesc laolalta inainte de a-si spune reciproc “Da!” Dupa acest model a trait si ea cu viitorul ei sot opt ani inainte de casatorie. Nu au ascultat de parintii lui, amindoi crestini, care i-au sfatuit sa nu traiasca impreuna inainte de casatorie. Pentru o vreme lucrurile au mers bine. Amindoi cistigau bine. Susan devenise un jurnalist proeminent la o publicatie proeminenta americana. Viitorii soti erau “cei mai buni prieteni” si se conformasera din plin noilor doctrine ale casatoriei in voga atunci care priveau normele traditionale ale casniciei ca “invechite”. Cei doi devenisera “parteneri” de viata, asa cum fusesera invatati pe bancile universitatii la cursurile moderne de sociologie si antropologie. Erau “egali”, lipsiti de “prejudecati” si viata era minutata. Viitorul sot era “perfect” si facea pe linga casa si in bucatarie mai multa treaba decit generatia de barbati de dinaintea lui. Susan era fericita. Avea un “partener” de viata perfect.

Ceva insa a intervenit – adulterul, un virus cu care nici familia nici casatoria “moderna” nu se pot obisnui. Cum de au ajuns aici? Susan pune punctul pe “I”. Barbatii moderni sunt crescuti si invatati ca dragostea in relatii e secundara relatiilor sexuale. De aceea sunt in cautare de satisfactie sexuala iar infidelitatea si adulterul sunt consecinta acestei cautari. Infidelitatea si respingerea monogamiei devin cauzele tot mai des citate pentru divort. In timp, sotul Susanei si-a pierdut interesul in ea si a cautat sa-si satisfaca viata intima in alta parte. La rindul ei Susan si-a abandonat instinctele casnice, lasind pe altii sa spele rufele sau vasele, ori sa faca cumparaturi. Vreme de doi ani nu au mai dormit in aceasi camera, si au incetat sa mai vorbeasca. Comunicau doar cind copiii erau la masa, si doar de dragul lor, nu de dragul unuia fata de altul. Asa, durerea prin care Susan a trecut cind parintii ei au divortat a dat-o mai departe celor doi copii carora le-a dat viata. Asemenea unei boli ereditare. Concluzia lui Susan e zdrobitoare. In cuvintele proprii “I have yet to meet the divorced mother or father who feels like a good parent, who professes to being happy with how their children are now being raised. Many of us have ended up inflicting pain on our children, which we did everything to avoid.” (“Inca nu am intilnit o mama sau un tata divortat care sa se simta ca fiind un parinte bun, sau sa spuna ca sunt multumiti de cresterea copiilor lor. Multi dintre noi am ajuns sa cauzam durere in copiii nostri, un lucru care ne-am spus ca nu-l vom face nici o data.”)


AFR Va Recomanda: Pe 9 iulie Wall Street Journal a publicat un capitol din cartea lui Thomas aici: http://online.wsj.com/article_email/SB10001424052702303544604576430341393583056-lMyQjAxMTAxMDEwNDExNDQyWj.html


Iar aici va recomandam un studiu publicat in mai 2004 de fundatia americana The Heritage Foundation si intitulat The Impact of Marriage and Divorce on Children (“Impactul Casatoriei si a Divortului asupra Copiilor) http://www.heritage.org/research/testimony/the-impact-of-marriage-and-divorce-on-children

Pana unde am merge ca sa comunicam cu copiii nostri?

Focus on the family a avut o emisiune ieri – despre copiii surzi. N-am ascultat chiar de la inceput asa ca unele amanunte le-am putut doar intelege din restul discutiei. Era un tata care povestea despre fiica lui de 5 ani care era surda. Ne descria el frustrarea pe care o avea ca nu poate sa comunice cu fiica lui asa cum ar fi vrut.

Au cautat el si sotia lui o scoala pentru surzi si scoala era la 3 ore distanta de unde locuiau. Au incercat ei sa gaseasca de lucru in zona aia, dar n-au reusit . Si-au dus fetita la scoala…si au trebuit sa o lase acolo de luni pina vineri; si povestea omul cu glasul tremurind cum a inteles ca micuta lui s-a simtit abandonata- dar nu avea ce altceva sa faca.

In afara de chestiile astea marunte, dar dureroase, pe care le intimpina o familie cu un copil care este diferit de ceilalti copii, dadea el niste statistici. De pilda, dintre parintii copiilor surzi, doar 10 % pot comunica cu copiii lor. Dintre acestia doar 2 % din tati invata limba semnelor si 8% dintre mame. Este absolut tragic – cind te gindesti la numarul mic de parinti care nu pot sa aiba o discutie intima cu copiii lor.

O alta problema – bisericile nu sint echipate cu materialele si serviciile necesare ca sa se adreseze surzilor. Din totalul de oameni surzi, spunea el…doar 2% il cunosc pe Isus Christos ca Domn si Mintuitor. Daca o biserica are un translator pentru surzi, chiar si acolo nu exista o partasie si o societate a celor care nu aud- pentru ca si ei ar trebui sa aiba undeva un grup in care sa se simta bine. Cum ei nu “aud” decit in fata lor…amestecati cu restul lumii, li se pare adesea ca oamenii vorbesc despre ei. Noi putem vorbi si sa ne uitam in alta parte fara sa ne gindim la altceva…ochii se duc aiurea uneori peste lucruri si oameni. Dar surzii se uita la gura si la semnele cu care vorbesc si nu pot intelege atitudinea noastra prea bine.

Povestea el ca, in dorinta de a gasi tot ce putea gasi in ajutorul fiicei lui surde, pe linga ca a invata limba semnelor, a vizitat o facultate pentru surzi si era in cautarea unor casete cu povesti religioase pentru copiii surzi- dar n-a gasit nicaieri. Asa ca s-a dus o statie de TV si a incercat sa creeze programe pentru surzi. Povestea ca atunci cind a vizitat facultatea (nu-mi amintesc unde era- undeva prin Sud- pentru surzi) una dintre doamnele care l-a intilnit pe coridor si care avea o functie in conducerea facultatii, stind de vorba cu el, spunea ca in 15 ani de cind lucra ea acolo, el era doar al doilea tata care s-a aventurat cu fiica lui sa viziteze aceasta institutie.

Dupa mai multe straduinte, reuseste sa scoata ceva filmulete pentru copiii surzi. Vizitind o biserica mai tirziu si vorbind despre acest subiect atit de drag inimii lui, a fost acostat la urma de o familie care era evident aveau o fetita surda. Ei beneficiasera de o astfel de caseta si i-au putut da citeva amanunte foarte emotionale despre impactul pe care aceasta caseta a avut-o asupra fetitei lor.

Ei spuneau ca in fiecare seara se rugau impreuna la masa…si ca fetita lor se ruga – in felul ei si ea. Dar nu se ruga singura niciodata. Dupa ce a vizionat insa caseta, a venit la e si le-a spus foarte surprinsa…”Voi stiti ca si Dumnezeu intelege limba mea - limba semnelor)?” Asta pentru ca pina in acel moment ea nu a realizat ca Dumnezeu poate sa o inteleaga fara sa rosteasca cineva ceea ce ea spune prin semne.

Avem copii care vad si aud si avem asa un timp dificil sa ii facem sa ne intelaga, sau sa le explicam despre Dumnezeu. Imi imaginez doar cit de greu este sa transmiti informatii si ginduri atit de subtile si pline de inteles – unui surd - cind ai la dispozitie un numar restrins de semne- si devine atit de greu sa descrii altceva in afara obiectelor- sa descrii emotii, stari sufletesti…dragostea infinita a Lui Dumnezeu…

……………….

Daca un parinte al unui copil surd invata o limba noua doar ca sa comunice cu copilul lui, ma intreb de ce unii dintre noi nu facem mai multe eforturi cu copiii nostri care vad si aud…Sau avem toate mijloacele sa putem sa comunicam cu ei…dar ne cheltuim timpul cu altceva? Subiect de pus pe…ginduri…

Sursa: AICI

Femei cu idealuri – Relatia soacra-nora

Greșelile bărbaților (2) - de Petru Lascau

“Niciodată, niciodată, niciodată să nu spui soţiei tale cum să se simtă!”

Ar trebui să evitați expresiile:

- Nu trebuie să te temi şi nici să te îngrijorezi de…
- Nu e nici un motiv să te simţi astfel!
- Te îngrijorezi prea mult dragă!
- Eşti şi tu prea sensibilă!

Un lucru tabu: Niciodată să nu dai vina pe hormonii ei pentru sentimentele sale! Mai ales la menopauză. Unii spun că menopauză înseamnă „man-fă-o-pauză”

Nu folosi niciodată logica să explici sentimentele unei femei! Mai ales ei înșăși.

Nu comanda să se simtă cum vrei tu! Sentimentele altora nu pot fi comandate.

Câţi dintre dumneavoastră v-aţi supărat numai pentru faptul că soția vă era supărată?
Unii bărbați cred că soțiile lor trebuie să aibă bună dispoziție așa la porunca lor.

Te uiţi la meciul de fotbal. Finala campionatului României. Sunt ultimele 2 minute. Scorul e zero la zero. Echipa ta preferată presează nebuneşte la poarta adversă. Îți rozi unghiile în tensiunea aşteptării golului victorios. Intră soţia în cameră. Te vede transpirat şi transpus: “Ce-i cu tine? Calmează-te! E doar un meci stupid acolo! Crezi că este important cine câştigă?” Cum te simţi?

La fel se simte si ea când vrei să-i modifici starea sufletească prin intervențiile tale.

Un bărbat s-a supărat așa de tare pe soția lui că n-a mai vrut să vorbească cu ea. S-a lăsat tăcerea aceea grea între cei doi.
Bărbatul trebuia să fie la aeroport de dimineață și avea nevoie să fie trezit la ora 5. Pentru că nu dorea să fie primul care să înceapă să vorbească a lăsat un bilețel la îndemână ca să-l vadă soția lui: “Te rog să mă trezești la ora 5.”
A doua zi a constatat cu groază că s-a trezit la ora nouă, după ce avionul său plecase. S-a ridicat furios din pat și a observat un bilețel pe noptieră, pe care scria: “E ora 5. Trezește-te!”
Bărbații nu sunt dotați să facă fața unor astfel de încercări.

Sursa: Pasi spre lumina

Greșelile bărbaților (1) - Petru Lascau

Când ne căsătorim credem că avem multe puncte în comun. Descoperim apoi că suntem foarte diferiţi totuşi unul de altul. Nu e de mirare că un autor spunea că “Bărbaţii vin de pe Marte – femeile de pe Venus.”

Ceele mai grave erori pe care bărbații le fac față de soțiile lor pornesc de la prezunția falsă că soţia este la fel ca noi, un alt bărbat care poartă fustă. Expresia din Scripturi: “Carne din carnea mea, os din oasele mele” – nu înseamnă “asemenea mie”.

În urma unui sondaj de opine în rândul femeilor căsătorite s-a întocmit o listă de greșeli grave pe care bărbații n-ar trebui să le comită niciodată față de soțiile lor.

Pe parcursul câtorva postări voi încerca să prezint pe scurt aceste greșeli care pot produce pagube serioase în relațiile de familie. Să încercăm să le evităm spre binele familiiei noastre, cu toate că se spune că “bărbaţii nu fac de două ori aceeaşi greşeală – o fac de trei, patru, cinci… zece ori…” Dar să începem cu prima:

1. Când soţia îți împărtășește o problemă nu-i spune cum s-o rezolve, înainte ca ea să termine de vorbit!

Continuare: AICI

Ce-i întărâtă la mânie pe copiii noștri? - de Petru Lascau

Unul dintre comentatorii blogului meu mi-a făcut următoarea provocare:

@Petru Lascau, aș vrea să elaborați puțin versetul din Efeseni 6:4 într-un alt post când aveți timp. Eu sunt și părinte și copil, trăind între părinti tradiționali români și cu copii crescuți în cultura americană. Eu mulțumesc lui Dumnezeu pentru părinții care au înțeles acest verset, dar vădîin jurul meu o mare lipsă de părinti duhovnicești.
“Și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului.”

Am găsit câteva motive pentru care unii copiii sunt provocați mereu la mânie de către părinții lor.

Copilul este înărâtat la mânie atunci când părintele lui (mama sau tata) comit următoarele:

1.Părintele expune constant în fața copilului modelul unui om mânios
2.Lipsa aromoniei din căsnicia ta
3.Disciplinarea se face mereu la mânie
4.Inconsecvența în disciplină
5.Standarde duble în aplicarea disciplinei
6.Nu admiți niciodată că ai greșit
7.Cauți mereu greșeli la copil
8.Anulezi regulile stabilite de Dumnezeu prin regulile tale
9.Când nu asculți partea lui de poveste
10. Când îl compari mereu cu alții
11.Când nu-ți faci timp să vorbești cu el
12.Când nu-l lauzi și apreciezi pentru reușite
13.Când nu te ții de promisiuni
14.Când îl mustri sau pedepsești în fața altora
15.Prin acordarea de prea multă libertate
16.Prin faptul că ești prea strict
17.Când faci glume pe seama lui
18.Când îl abuzezi fizic

Sunt sigur că există și alte motove care duc la întărâtarea la mânie a copiiilor noștri. Probabil că unii dintre cititori ne vor ajuta să completăm lista de mai sus.

Sursa: Pasi spre lumina

Informatii privind educatia la domiciliu

Homeschooling – învăţămîntul la domiciliu – este o practica veche si tradiţională de învăţămînt care este acum din ce în ce mai populara in Statele Unite. Acesta este forma a educaţiei cu cea mai rapidă creştere în Statele Unite ale Americii. Învăţămîntul la domiciliu este, de asemenea, în creştere în întreaga lume în multe alte naţiuni (de exemplu, Australia, Canada, Ungaria, Japonia, Kenya, şi Regatul Unit).

Există aproximativ 2,040,000 de copii în Statele Unite ale Americii care sînt educati la domiciliu. A fost estimat ca 1.73 – 2.35 milioane copii (în clasele K la 12, în State) au fost educati în primăvara anului 2010. Se pare homeschool populaţia continuă să crească (la un nivel estimat de 2% la 8% pe an in ultimii ani).

Familiile care fac educatie la domiciliu nu sînt dependente de resursele publice, finanţate prin taxe. Contribuabilii americani sînt scutiti sa plateasca peste 16 miliarde de dolari, deoarece aceşti copii nu sînt in scolile publice.

Homeschooling este în creştere în popularitate si în rândul minorităţilor. Aproximativ 15% din familiile homeschool nu sînt albi.

O varietate demografica largă de oameni fac homeschool – acestia sînt atei, creştini, mormoni, musulmani, conservatori, liberali, şi libertarieni, cu venituri mici, medii, mari, negri, hispanici, si albi, părinţi cu doctorat, GEDs (echivalentul a 10 clase), sau nici macar cu diploma de liceu.

· Majoritatea părinţilor decid să faca homeschool din mai multe motive:

- personalizarea sau individualizarea curriculumului şi a mediului de învăţare pentru fiecare copil,

- performanta academica mai avansata decît în şcoli,

- folosirea abordărilor pedagogice, altele decît cele tipice din şcoli,

- Consolidarea relaţiilor de familie între copii şi părinţi şi între fraţi,

- Oferă interacţiuni sociale ghidate şi motivate cu adulţii si cu cei de vîrsta lor,

- oferă un mediu mai sigur pentru copii şi tineri, din cauza violenţei fizice, de droguri şi de alcool, abuz psihologic, şi sexualitate necorespunzătoare şi nesănătoasa asociata cu şcolile instituţionale

- Învăţarea şi răspândirea unui anumit set de valori, convingeri, şi viziunea despre lume catre copiii lor

Copiii educati acasă au rezultate de 15 – 30 de puncte mai mari decit copiii de la scolile publice la testele standardizate. · Ei au rezultate mai bune indiferent de nivelul de educaţie al părinţilor sau de venitul familiei.

Certificarea ca profesori ai părinţilor care fac homeschool nu nu are nici o legatura cu realizarea academaica a copiilor. Gradul de control al statului şi reglementarea educatiei la domiciliu nu este legată de realizările academice. Copiii care sînt educati acasa sînt recrutaţi mod activ de către universitati.

Sursa: AICI

Divorţul- rană în inima copilului!

A fost o perioada când familia noastra a trecut prin mari probleme care s-au soldat într-un final cu divorţul părinţilor. Era greu pentru noi, insa aceasta nu a şters dragoste ce o port pentru ambii părinţi. Nu am simţit acelasi lucru din partea lor, mai precis din partea tatălui meu. Mă doare mult ruptura care s-a produs şi răceala care s-a lasăt peste relaţia noastră. Dar anume acestea sunt implicaţiile divorţului: ruptură, nesiguranţă, neîncredere.

Astăzi multe familii, când decid să divorţeze, mai puţin se gândesc la efectul pe care îl va avea acest asupra copiilor săi. Sigur apar nişte gânduri fantome, de genul: “Ce va spune lumea?” sau “Cum mă voi descurca singur/ă?” Însă acestea sunt uşor uitate sau înlocuite cu altelea. Divorţul însă răneşte adînc inima copiilor.

În primul rând apare simţul singurătăţii, copiilor li se pare că numănui nu-i pasă de el, toţi îşi fac interesele iar părerea lui cu adecărat nu contează. În cazul divorţului părerile copiilor sunt întotdeauna pentru păstrarea familiei, prezenţa ambilor părinţi. Absenţa unui părinte întotdeauna va lăsa o lacună în inima copilului, care este singurătatea.

Copii se simt vinovati de problemele părinţilor, mai ales din cauză divorţului. Este o stare inexplicabilă însă copilul simte întotdeauna durere şi ură în primul rând faţă de sine când în familie apar astfel de probleme. El se simte sursa confluctului, cu toate că nu este aşa.

Neîncrederea faţă de sine, faţă de puterile proprii şi capacităţi personale sunt la fel o consecinţă a divorţului părinţilor. Pentru că lipseşte educaţia permanentă a ambilor părinţi, întotdeauna apare simţul de neîncredere în ceea ce face, frica că oamenii nu-l vor aborda serios din pricina problemelor ce le are în familie.

Scumpi părinţi, aceastea sunt doar câteva din consecinţele ce la poate avea divorţul asupra unui copil. Sunt multe problema care atacă familia, însă divorţul nu este soluţia cea mai potrivită. Sfintele Scripturi ne spun “…ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.” Noi oamenii avem puterea de lua decizii, insă ca aceste decizii să fie potrivite, ele trebuiesc luminate de Dumnezeu, iar El este total impotriva despărţilor. Divorţul nu este decizia potrivită pentru rezolvarea problemelor în familie.

Sursa: Alina Druta

Billy Graham - o femeie puternica in spatele unui barbat puternic

Misiunea lui Billy s-a extins, iar în ianuarie 1945 el a părăsit păstoria pentru a deveni primul evanghelist de Tineret pentru Hristos, în misiune pentru tineri şi pentru oamenii serviciului militar. Acesta a fost doar începutul dificultăţilor pentru cuplu. În timpul primilor ani, înaintea de naşterea copiilor, Ruth călătorea cu Billy de fiecare dată când bugetul le permitea.

Adesea, ea consilia şi se ruga cu cei care răspundeau chemării lui Hristos. Ea a avut, mai ales, o tragere de inimă pentru cei care se luptau să supravieţuiască şi ar fi scris anchetatorilor ani de zile. Dar copiii au început să vină, iar Cruciadele începeau şi ele să crească. Ruth a apreciat cuvintele soţiei lui Cliff Barrows, evanghelistul lui Billy.

Soţia lui Cliff, spunea că ea a călătorit cu soţul ei la întâlnirile evanghelice pentru că asta este ceea ce el a vrut. „Dar copiii mei sunt pe drumul spre iad”, a spus ea lui Cliff şi Billie, plângând. Ea l-a încurajat pe Billie să stea acasă şi să-şi crească copiii, decât să călătorească alături de Cruciade. Billie i-a spus lui Ruth despre aceasta conversaţie.

Ruth şi-a asumat responsabilitatea de a administra casa lui Graham, dându-i lui Billy libertatea de a călători şi predica oriunde l-ar chema Dumnezeu.

Înainte de naşterea primului copil, Gigi, în septembrie 1945, Billy şi Ruth s-au mutat din Illinois în Montreat, N.C. unde s-au stabilit părinţii lui Ruth, după ce au părăsit China. Familia Graham a locuit cu familia Bell, părinţii lui Ruth, până ce aceştia şi-au cumpărat o casă pe aceeaşi stradă, cu puţin înainte de a se naşte Anne, fiica lor. Ruth (denumita „Bunny” în copilărie) a mai născut pe Franklin şi pe Ned în următorii ani. La sfârşitul anului 1940, misiunea lui Billy a crescut incluzând campanii şi radio, care au condus la integrarea lui Billy Graham în Asociaţia Evangheliştilor, în 1950.

În loc să se plângă că stă în spate, Ruth se străduia să facă din casa lor un adăpost pentru Billy, atunci când el nu călătorea. Atunci când casa lor era plină de turişti curioşi, ea a luat problema în mâini şi a făcut planurile pentru a construi „Little Piney Cove”, o casă de munte construită din cabine de lemn abandonate. Încă de la început, a preluat controlul proiectului, mergând atât de departe, încât a făcut un împrumut pentru a cumpăra o proprietate, când Billy era în California. Când casa a fost terminată, ea a adus în ea comori din munţi sau din călătoriile ei.

Jean Wilson, un prieten din Regatul Unit, îşi aduce aminte cum Ruth caută în cărţile creştine vechi din casa ei: „Aceasta este cea mai mare amintire a mea despre ea” – toate colecţiile pe care ea le păstra. Era un pachet mare de „şobolani” cum îşi spunea ea. Cuplul adesea vizita librăriile de mâna a doua din Anglia şi, dacă Ruth găsea o carte pe care o vroia, se năpustea asupra ei, spunea Wilson. „Se punea pe genunchi pentru a căuta în raftul cel mai jos , sau pe o scară pentru a ajunge pe rafturile cele mai înalte, în aceste foarte vechi librării. …aş fi sfârşit doar cu o maşină plină de cărţi.”

În timp ce Ruth făcea afaceri cu arhitecţi şi constructori, mobilând casa, reparând şi extinzând, a crescut şi cinci copii, care nu erau îngeri, aşa cum unii ar crede, – şi şi-a ajutat părinţii la bătrâneţe. Crescându-şi copiii când tatăl lor era plecat luni de zile, s-a dovedit a fi o provocare. Când era întrebată cum se descurca, răspundea: „Pe genunchii mei”. Încercarea ei din fiecare dimineaţă de a spune că se descurcă este o poveste pe care orice mamă ar înţelege-o. „Aceasta a fost una din nopţile agitate şi nedormite”, a scris în cartea ei „It’s My Turn”.
„Fără să mă mai coafez sau să iau o pauză pentru un machiaj, m-am grăbit sa-mi iau halatul de baie, l-am ridicat pe Franklin din pat, fără să-l mai schimb şi l-am pus în scaunul lui înalt. M-am grăbit să pun repede masa pentru micul dejun, astfel încât copiii să nu întârzie la şcoală. În dimineaţa aceea, de fiecare dată când Gigi deschidea gura să spună ceva, Bunny o întrerupea. În final, exasperată, Gigi şi-a aruncat furculiţa. „Mama!” a exclamat ea. „Ascultându-l pe Bunny, mirosindu-l pe Franklin şi uitându-mă la tine, îţi spun că nu mi-e foame!”

Copiii familiei Graham au crescut neştiind de singurătatea mamei lor şi de străduinţele sale pentru a administra casa când tatăl lor era plecat.

„Nu cred că a vorbit vreodată despre plecările lui”, a scris Franklin în cartea lui , „Rebel With a Cause”. Ştiam că predica, dar credeam că toţi taţii erau plecaţi pentru multă vreme. Este ceva cu care am crescut. Era întotdeauna optimistă şi ne spunea mereu maxima aceasta: „Ia cât de puţin din tot ce pleacă şi cât mai mult din tot ce vine”.

Ruth stropea viaţa cu umor şi observaţii. „Nu m-am gândit niciodată la divorţ”, a spus ea odată. „Crimă, da, dar nu divorţ”. Încă din copilărie, era cunoscută ca fiind răutăcioasă. O urmărea pe sora ei Rosa cu un gândac mort în China, sau punea pocnitori sub uşa lui Franklin ca să-l trezească, se pare că şi ea credea precum tatăl ei credea despre creştini, că aceştia sunt încruntaţi şi pesimişti. Chiar membrii din echipa lui Billy ştiau de năzbâtiile lui Ruth. Odată a luat pastilele de dormit ale lui Grady Wilson din Asociaţia Evanghelistică şi a umplut capsulele cu muştar.

Când Billy a venit acasă, Ruth a încercat să fie calmă şi relaxată. Şi-a păstrat programul flexibil şi şi-a făcut timp să-l ajute să caute ilustraţii pentru predici, să scrie cărţi şi să creeze scenarii pentru programul de la radio „Ora deciderii”.

Ruth l-a sprijinit pe Billy în misiune şi abilitatea ei de a administra casa a ajutat-o să câştige respectul echipei lui Billy. „Dacă nu era Ruth, Billy Graham nu era cel pe care îl vedem acum”, a spus Billy asistentului sau T.W. Wilson.

Nimeni nu a respectat-o pe Ruth mai mult decât Billy. „Ce am pierdut!” a scris în „Just As I Am”, autobiografia sa, „şi ce a pierdut Ruth pentru ca nu m-a avut acolo să o ajut. De fiecare dată când ajungeam acasă aveam parte de un curs intensiv de agonie şi extaz parental. Dacă Ruth nu era convinsă că Dumnezeu a chemat-o să împlinească acea parte din parteneriatul nostru şi nu s-ar fi sprijinit constant în Cuvântul Domnului pentru ghidare şi Harul Său pentru putere, nu văd cum am fi supravieţuit”.

Un evanghelist acasă.

Ruth căuta oportunităţi de misiune pentru ea în Montreat. „Dacă vedea pe cineva în nevoie sau oricine suferea, ar fi căutat acea persoana”, spunea Dorothy Thielman, al cărui soţ, Calvin Thielman, era pastor în biserica unde mergea familia Graham.

Tracy Tailor Bailey, manager de conferinţă la Conferinţa Centrului din Montreat, a spus că în 1993, după ce soţul ei a murit într-un accident de maşină, Ruth a invitat-o pe Bailey şi pe cei trei copii ai ei în casa Graham. „A fost ca şi cum m-aş fi dus în casa bunicii”, a spus Bailey. „A pregătit o cină pentru copii, iar apoi s-a jucat cu copiii. A luat lucruri din casă şi le-a ascuns, apoi i-a pus pe copii să le caute, având fiecare câte o listă. Am găsit toate lucrurile de pe listă şi m-am simţit foarte bine privind asta.”

Tong şi Sear Mei Chhays, proprietarii restaurantului chinez favorit al lui Ruth, a vorbit despre bunătatea lui Ruth. Când au venit în Statele Unite din Cambodgia acum 28 de ani, au fost sponsorizaţi de Biserica Prezbiteriană din Montreat, biserica la care familia Graham mergea. Fratele lui Sear Mei, a fost sponsorizat de Black Mountain Presbyterian şi cele două biserici au colaborat pentru a cumpăra o casă familiei Chhays. Tong spunea cu lacrimi în ochi cum a aflat, mai târziu, că plata a fost făcută de Ruth. „A fost ca o mamă pentru mine”, a adăugat Sear Mei.

„Ea are inima unui evanghelist”, a spus fata ei Anne într-un interviu în anul 2002. „Deşi adesea darul ei este umbrit adesea de darul tatălui meu, darul mamei mele este adesea folosit în beneficiul celor din jur. Cea mai mare dorinţă a ei este ca cei din jur să Îl cunoască pe Hristos într-un mod personal şi intim. Tatăl meu predică la milioane de oameni, şi atinge mii de oameni; mama mea vorbeşte la oameni, iubindu-i rând pe rând.”

La începutul anilor 1070, când copiii Graham au crescut, Ruth a condus , într-o zi, şcoala duminicală din campusul colegiului Montreat, unde fiul ei Franklin a fost student. Prietenul lui Franklin Preston Parrish a venit la curs împreună cu alţi 150 de studenţi, Ruth a avut un mare interes faţă de Parrish, un nou creştin, invitându-l ocazional la cină şi dându-i diferite munci în jurul casei.

„Ruth a avut întotdeauna un ochi bun pentru a încuraja oamenii şi a-i ajuta să vină la Dumnezeu,” a spus Parrish. „Ea ar fi aşteptat ca Dumnezeu să îi îndrepte şi apoi îi încuraja şi îi ajuta să crească. Cred că a văzut aceasta în mine, un nou, tânăr, zelos creştin, care nu a ştiut nimic, dar în care Dumnezeu a pus un pic de potenţial pentru ceva anume.”

Ruth i-a cerut lui Parrish să se roage împreună cu ea ca Franklin să îşi predea viaţa în mâna lui Hristos, şi, curând după, Franklin a făcut aceasta, începând de jos a devenit astfel capul celor de la BGEA şi conducătorul unei agenţii evanghelice Samaritan Purse. Parrish, un pastor în formare şi acum vice – preşedintele la BGEA, a spus Ruth încurajându-l la începutul anilor de credinţă şi căsnicie care a avut un mare impact asupra misiunii lui.

„Ea a avut în vremea aceea un băiat care o făcea să îşi smulgă părul din cap, aşa că ea a ştiut cum să facă faţă unui copil răzvrătit,” a spus el. „Ruth îţi dădea o viziune despre cum ai putea să creşti în Cuvântul Domnului, şi nu puteai să fii cu ea şi să nu prinzi această viziune. Memorarea Scripturii nu era doar o disciplină spirituală. Pentru ea era ca şi a respira şi , de aceea, se adâncea tot mai tare în citirea ei.”

Este rândul meu

Având copiii mari şi căsătoriţi, Ruth era liberă să ofere marea ei dragoste pentru scris. Deşi era nevastă a unuia dintre cei mai cunoscuţi evanghelişti, a se promova nu era motivul ei. Încă din copilărie, ea folosea scrisul pentru a-şi exprima emoţiile pe care nu şi le putea exprima faţă de alţi oameni. În 1975, imediat după ce şi-a publicat prima carte de poezii, „Sitting by My Laughing Fire,” ea a scris editorului Sherwood Wirt de la revista Decision, „Am fost foarte ruşinată şi timidă faţă de aceste poeme, dar acum m-am decis brusc, pur şi simplu nu sunt bune de nimic! Dacă exprima ceva prin ce eu am trecut, sau despre ce am simţit când altcineva a trecut prin ceva, nu contează cu adevărat chiar dacă celorlalţi din jur le place.”

Secretara lui Ruth, Evelin Freeland a spus, „Ori de câte ori primea invitaţie să vorbească despre materialele ei, răspunsul ei a fost mereu acelaşi, „Scrisul meu este pentru misiune.”

Ruth scria pentru a încuraja noii creştini, mama unui fiu risipitor, sufletul pierdut care nu l-a găsit încă pe Salvator – oameni din toate drumurile vieţii.

Poezia ei era practică, reflectând o viaţă de singurătate şi probleme, dar umplută de credinţă în Dumnezeu. Uneori capricioasă, adesea se ducea în frumuseţea munţilor şi pădurilor de la casa ei din Blue Ridger Mountains. Cărţile ei „It’s My turn” şi „Legacy of a Pack Rat” erau umplute cu capitole scurte şi comunicate biblice de adevăr şi încurajare din anii ei de soţie, mamă şi creştin. Ea le stropea cu o varietate de citate vechi şi contemporane, dar de asemenea şi cu puţin umor. „Nicio persoană nu este absolut nefolositoare,” spunea ea , referindu-se la oamenii neagreabili. „Unul poate întotdeauna folosi ca şi un exemplu teribil”.

În scrisul ei despre familia şi viaţa ei, Ruth nu a ezitat să îşi dezvăluie slăbiciunile. Mulţi care i-au citit coloanele în Decision i-au scris să îi mulţumească pentru sfaturile ei cu picioarele pe pământ: „De fiecare dată când citesc ceva scris de ea, simt de parcă mi-ar vorbi direct mie”, a scris o femeie. „Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ea, şi dorinţa ei de a fi folosită în lucrarea lui Dumnezeu.”

Cel mai bun an

În 1974 în timp ce făcea o ţeavă diapozitiv pentru nepoţii ei la casa lui Gigi din Wisconsin, Ruth a căzut şi a suferit răni grave, probleme la spate şi la şolduri , care i-au limitat activitatea pentru tot restul vieţii ei. Dar, în timp ce corpul ei încetinea şi era adesea în durere, spiritul ei rămânea vibrant şi încurajator.

„Am fost atât de impresionată” a spus Dorothy Thielman într-o vizită la casa Graham. „Aproape că era legată de pat, dar ea îşi menţinea spiritul ei dulce şi nu se plângea şi susţinea că tot ce Dumnezeu a îngăduit în viaţa ei era pentru gloria Lui şi pentru binele ei. Acesta era modul ei de gândire şi aşa era ea.”

Într-un final vederea lui Ruth s-a diminuat, dar ea continua să trimită scrisori prietenilor şi continua să lucreze la scrisul ei cu ajutorul fiicei ei Gigi şi prieteni ca şi Kerri Bruce, asistentul ei executiv. Şi cum încuraja ea pe alţii să înfrunte restricţiile inevitabile ale îmbătrânirii, ea se ruga – pentru Billy şi lucrarea lui de misiune, pentru familia ei şi prieteni, şi pentru mulţi alţi oameni pe care ea i-a cunoscut în anii care au trecut.

Chiar în anii care au trecut, dragostea lui Billy şi Ruth era evidentă – în felul în care se tachinau unul pe celălalt şi în felul în care ochii lor se luminau când erau împreună, au spus copiii lor. La aniversarea a 60 de ani de căsătorie, în 13 august 2003, Ruth şi-a amintit de primii lor ani. „Erau câteva reglări, acomodări de făcut la începutul primilor ani, dar s-au dovedit a fi foarte bine reglate acum.”

Billy a numit relaţia lor un roman. „Avem o relaţie mai bună acum”, a adăugat el. „Ne uităm unul la altul în ochi şi ne atingem unul pe altul. Devine din ce în ce mai bine pe măsură ce îmbătrâneşti. Secretul este Domnul Isus Cristos – să Îl avem ca centru al vieţii noastre.”

Traducere de Sunamita Venciunca
Sursa: Stiri Crestine.ro

LECTORAT CU PARINTII - SFATURI PENTRU PARINTI …DE LA COPIII LOR - de Miorita Sateanu

1. Nu ma rasfata. Stiu foarte bine ca nu mi se cuvine tot cea ce cer. Dar totusi incerc: imi place sa fiu alintat, dragalit, sarutat; sa primesc tot cea ce vreau; sa fac mereu numai ce vreau si ce-mi place; sa nu ma certe nimeni pentru nimic; sa fiu mereu in atentia tuturor; sa fiu laudat mereu pentru orice fleac.

2. Nu-ti fie teama sa fii ferm cu mine. Asta ma aseaza la locul meu. Daca copilul merita sa fie certat, pedepsit, atunci nu ezita, trebuie sa primeasca pedeapsa. Daca pentru o greseala se spune NU este bine ce a facut, NU primeste jucarie, NU primeste bani, NU pleaca la joaca – atunci acest NU sa nu se transforme in DA. Trebuie sa stie cand este DA si cand este NU. Sa stie ce i se permite si ce NU. Sa-si cunoasca lungul nasului.

3. Nu folosi forta cu mine. Asta ma obisnuieste cu ideea ca numai forta conteaza. Voi face ceace vrei numai daca ma bati si numai dupa bataie voi fi ascultator. Daca nu-mi explici de ce ma-i batut, nu voi intelege de ce . Voi avea sentimentul ca nu ma iubesti si voi incerca sa ma razbun facand in continuare rele si neascultandu-te.

4. Nu fii inconsecvent. Asta ma pune in incurcatura si ma face sa incerc sa scap nepedepsit. Pentru aceiasi greseala trebuie pedepsit cu o pedeapsa identica - la fel. Nu se poate odata ierta si alta data pedepsi. Nu va intelege nimic, cand a gresit si cand Nu.

5. Nu-mi face promisiuni. S-ar putea sa nu le poti realiza, indeplini. Asta ma face sa-mi pierd increderea in tine. Nu-i face promisiuni pentru note bune, pentru excursii, haine de “marca.” Te va bate la cap pana le vei indeplini chiar daca nici nu merita s-au nu are nevoie de haine, prajituri sau alte cadouri.

6. Nu raspunde provocarilor mele atunci cand spun sau fac lucruri care te supara. Voi incerca atunci sa obtin mai multe victorii. Nu-i replica cu vorbe urate, injuraturi, dracuiri, trantit de obiecte, trantit de usi, manifestari de revolta momentana, rabufniri de furie. Va fi fericit ca a reusit sa te invinga.

7. Nu te supara prea tare cand iti spun “te urasc.” Nu cred ce spun, nu este adevarat, dar vreau sa te fac sa-ti para rau pentru ce mi-ai facut. Fiind pedepsit, copilul spune vorbe dure, urate, poate si triviale. Este modului lui de a se revolta, de a riposta fata de pedeapsa. Pentru ca nu recunoaste ca a gresit, a facut rele, trebuie sa existe o explicatie: care este gresala, de ce a facut-o si de ce trebuie sa fie pedepsit.

8. Nu ma face mai mic decat sunt. Voi incerca sa-ti dovedesc contrariul, purtandu-ma ca o persoana”importanta.” Copiii se simt foarte mandri cand sunt”bagati in seama.” Cand se discuta cu ei despre problemele lor. Cand li se incredinteaza sa faca mici servicii. Cand li se cere parerea despre o problema de familie, despre o informatie, un zvon. Cand li se cere un sfat privind rezolvarea problemelor lor. Cand li se da atentie si nu sunt alungati din camera atunci cand sosesc musafiri. Altfel fac lucruri cu care sa atraga atentia asupra lor si de multe ori acestea sunt total contrar modului lui de comportament obisnuit, zilnic. Dar dorinta de a fi “bagat in seama” este foarte puternica mai ales daca a fost jignit ca este prea mic pentru a fi alaturi de cei mari.

9. Nu face in locul meu nimic din cea ce as putea face singur. Asta ma face sa ma simt ca un copil mic si voi continua sa te folosesc in serviciul meu. Copiilor trebuie sa li se incredinteze cateva sarcini concrete din casa: aerisit camera, facut patul, pus la loc obiectele folosite, pus in dulap obiectele de imbracaminte, facut ordine in sertarul de carti si caiete, dus gunoiul, facut mici cumparaturi (daca ABC este aproape de casa), pus la spalat imbracamintea murdara, debarasat masa de tacamuri si resturi menajere dupa ce s-a servit pranzul sau cina, sa supravegheze un copil mai mic. Trebuie obisnuit copilul de la varste mici, cu deviziunea muncii in familie ca sa stie fiecare membru – in special fiecare copil - ce sarcini personale are.

10. Nu-mi menaja relele obiceiuri, acorda-mi cat mai multa atentie. Altfel nu faci decat sa ma incurajezi sa le continui. Este mai usor pentru copii sa-si insuseasca niste “obiceiuri rele”, mai ales daca nu le vede nimeni, nu le face nimeni observatie, nu intereseaza pe nimeni ce face si unde este copilul. Parintii sunt ocupati cu treburile lor, cu necazurile lor si NU dau atentie la viata zilnica a copilului, la preocuparile lui, la greselile si prostiile pe care le face. Copiii au mare nevoie de atentia pe care trebuie sa o primeasca de la parinti. Neatentionarea la timp a copilului pentru prostia pe care a facut-o, il motiveaza sa faca mereu la fel, poate el nici nu-si da seama ca face greseli. Dar poarte le face intentonat ca sa atraga atentia asupra lui. Chiar daca aceasta atentie se transforma in predeapsa, pentru cele facute.

Va marturisesc ca aceste sfaturi sunt foarte utile, le-am experimentat cu nepotii mei. Poate daca le cunosteam cu cativa ani inainte, atunci cand copiii mei erau mici si aveau mare nevoie de o relatie, de dirijarea educatie lor, bazata pe aceste sfaturi poate ca evitam multe comflicte, multe suparari atat din partea mea pentru comportamentul lor mai putin bun si ii scuteam si pe ei de perioade de tristete, poate de pedepse, de plans si mai ales de durerea din sufletul lor, ca eu ca mama nu ii inteleg.

Incercati sa retineti sfatul meu, incercati sa acordati linistea sufletului copiilor si nepotilor dumneavostra. Au mare nevoie de dragostea dumeavoastra si de respectarea dorintelor lor pentru a asigura o armonie in familie.

Sursa: AFR

Pentru toti tatii care se simt vinovati

Zic şi eu aşa cum spunea un prieten atunci când l-am întrebat ce înseamnă să fii tată bun: noi taţii nu suntem taţi buni. Trăim tot timpul cu sentimentul de vină că am fi putut face mai mult pentru copii.

Pretextul pentru poezia următoare e faptul că alaltăieri a fost ziua tatălui în State. Ştiu, halal scuză! Staţi liniştiţi, poezia nu-mi aparţine!

Vă rog…

Dacă-ar avea părinţii ochi să vadă
Şi sufletul le-ar fi mereu atent,
În ochii pruncilor cu viaţă fadă
Ar descifra mesajul cel urgent:
“Vă rog, iubiţi-mă inteligent!”

Nu glume, nici minciuni – bomboane-amare,
Nu vreau bunici şi nici televizor;
Nu-mi trebuie nici lux, nici îmbuibare;
Puţin îmi pasă de trăiesc sau mor
Dar vreau să fiu al vostru, nu al lor!

Eu ştiţi c-aveţi profesii elevate,
Că sunteţi la curent cu date noi,
C-aveţi servici ca eu să am de toate,
Dar fiindcă vă iubesc pe amândoi
Vă spun: “Eu am nevoie doar de voi!”

Aş vrea cca jucărie ochii mamei
Nu ochii-ndepărtaţi ai unui unchi
Cand ne-ntâlnim atraşi de glasul foamei
Şi nu pot sta la tata pe genunchi
Mă simt ca o mlădiţă fără trunchi.
…
Romulus Chelbegean

Găsită pe coperta cărţii Adevărata iubire pentru copii (How to realy love your child) de Ross Campbell
Nu e capodoperă a poeziei, ştiu, dar ca tată înţeleg exact despre ceea ce vorbeşte.

Sursa: CHESTIUNI.INFO

Viaţa unei familii pe-un colţ de pagină

“Cred ca orice persoana inca din adolescenta viseaza la momentul cand se va casatori cand va avea copii si o familie minunata, asa am fost si eu mai ales atunci cand am intalnit-o pe Vera (sotia mea), era minunat gandeam la fel despre viitor despre cati copii ar fi frumos sa ai si mai ales o casa care sa fie pusa la dispozitia celor care ar avea nevoie de ajutor.

Totul a decurs frumos ne-am casatorit si…minune a ramas insarcinata eram super fericiti se bucurau prietenii cu noi,rudele…pana intr-o zi cand ma sunat sa imi spuna ca se simte rau si se duce la spital.

Am ajuns cam intr-o ora la spital, se simtea din ce in ce mai rau, plangea intruna si nu se putea opri era cu gandul ca a facut ceva si e din vina ei rau sarcini dar nu era asa.

A venit un doctor tanar rezident si a luat-o la analize, stateam pe hol si ma rugam sa fie amandoi bine si in timp ce patrulam pe hol a trecut o fata care bucuroasa spune ca a scapat de sarcina e libera “a facut avort” cat sadism din partea unora cata inconstienta sa te bucuri ca ai facut o crima.

Intre timp sotia a iesit de la analize si acelasi doctor a spus ca este de garda si se va ocupa personal de ea,ma chemat deoparte si a zis ca ia facut o injectie sa fie mai calma pentru ca mai are putin si inebuneste daca mai sta in starea asta pentru ca va trebui sa faca “chiuretaj” pentru ca copilul este mort deja de aproape o saptamana, nu am putut sa mai zic nimic decat “faceti ce trebuie facut incat ea sa fie bine” am simtit ca se sfarseste ceva ca totul este impotriva.

Eram eu si ea ( si un sofer de taxi fost puscarias care nu a vrut sa mai primeasca bani pentru cursa, a plecat cu lacrimi in ochii ) nu mai era nimeni cu noi nici macar parinti ei care au lasat-o sa plece singura cu taxiul…( nu se merita sa explic si de ce ).

A fost internata si dusa in salon, pana cand am putut urca la ea in salon acea jumatate de ora a trecut ca doua zile, dupa injectia facuta era ametita si asta era bine, a venit la ea o asistenta si a pregatit-o pentru ce urma… am vorbit cu ea si am zis sa fie linistita ca totul va fi bine Dumnezeu este in control.

Eu zambeam pentru ea si incercam sa o intaresc eu cel care eram la nivelul sub zero mintea mea nu mai putea gandi pentru ca eram blocat de groaza de frica sa nu fie rau pentru ea.

Intre timp a venit o familie care nu credeam ca ma pot gandi ca tocmai ei sa vina in acea seara, o familie care doar ne cunosteam intamplator erau prieteni cu prietenii nostri, da Dumnezeu era in control ia trimis pe cine trebuia, am vorbit mult cu ei si m-am calmat si eu un pic, trebuia pentru Vera ca sa reziste.

In acea seara sotia a dormit din cauza pastilelor, am stat in salon cu ea cu toate ca nu era nimeni cu noi in salon nu puteam sa dorm nu din cauza gandurilor, pur si simplu nu ma puteam gandi la nimic ma durea capul si simteam o presiune puternica in acea incapere.

A trecut noaptea foarte greu, ma gandeam la hainutele pe care le cumparasem in avans pentru prima zi a copilului nostru acea zi care acum fusese spulberata de acest…

Doctorul ma chemat si a zis ca o va externa si ca va trebui sa urmeze un tratament, si a mai zis ce nu credeam ca am sa aud vreodata ” sti dupa ce va reveniti si va doriti in continuare copii ar fi bine sa va orientati catre o infiere pentru ca nu poate avea copii in viitor” am simtit ca pic pe jos dar am reusit sa ma sprijin de perete.

A venit un prieten de ne-a luat cu masina, nu puteam sa vorbin deloc taceam amandoi si mai mereu aveam lacrimi in ochi, acasa Vera a stat cateva zile doar in camera si plangea mai mereu, eu nu puteam sa plang pentru ca ar fi fost prea mult pentru ea sa ma vada si pe mine si zambeam intruna ca sa o inveselesc sa o scot din acea stare, incercam sa ma rog dar nu puteam sa citesc din Biblie nici atat de fapt nu vroiam nimic si pe nimeni.

Au trecut doi ani si in anul 2007 a ramas insarcinata cand am aflat vestea am refuzat sa ma bucur pentru ca imi era teama, teama de a nu mai trece din nou prin durere si chin, sarcina inainta si copilul era bine cam pe la 8 luni am putut sa ma bucur cu adevarat ca voi fi parinte, am scos hainutele ce le cuparasem la inceput pentru primul nostru copil si erau perfecte parca erau facute sa fie purtate de acest copil acele hainute pe care le scoteam pe ascuns cand sotia nu era si plangeam cu ele in brate, acum aveam ocazia sa imi tin copilul in brate imbracat in acele hainute.

Dupa ce am facut o plimbare prin parc in perioada cand trebuia sa se nasca am plecat cu tramvail la spital pentru ca doctora era de garda sa faca un control…surpriza va trebui sa ramana in spital pentru ca va trebui sa nasca in acea zi, am ramas pe holul spitalului pana cand a iesit din sala de nasteri ( a facut operatie cezariana ),a venit o asistenta in fuga ma lasat sa-i vad fata un pic la baietelul meu ( era baiat, nu am vrut in timpul sarcini sa stim ce este ) eram acum cu adevarat bucuros, si in acea zi am dat telefon la doctorul care cu ceva timp in urma a zis sa ne gandim sa infiem, la auzul vesti a ramas blocat un pic la telefon nu stia ce sa zica, i-am multumit pentru ca sa ingrijit de sotia mea in acea perioada si ca Dumnezeu este in control.

Dupa ce am inceput sa iesim cu Filip in parc ne aduceam aminte de discutiile pe care le aveam pe aceleasi alei despre familie copii si alte planuri, Dumnezeu cu adevarat era in control in viata noastra, Filip crestea si vedeam in el minunea pe care a facut-o Dumnezeu pentru ca nu era rugaciune facuta in biserica de la care noi sa nu fim acolo rugandune pentru un copil.

Filip acum in aprilie a facut pe 22 trei ani, si tot in aceasta luna a ramas sotia din nou insarcinata, ne bucuram cu totii pentru ca ne mai doream copii, era in a patra saptamana si din cauza unor dureri prea mari a pierdut sarcina, in ziua cand a fost la doctor pentru a face chiuretajul (murise deja fatul) era la acelasi doctor prieteni de la noi din biserica carora se nascuse un baietel, el a vazut-o pe Vera si ia spus veste se bucura enorm dupa care a intrebat-o ea pentru ce este si cand ia spus nu stia cum sa reactioneze, Vera cu o bucurie sincera ia spus sa mearga la sotia lui si sa se bucure de darul primit de la Dumnezeu baietelul lor.

Nu pot spune ca nu am fost indurereati ca a pierdut aceasta sarcina doar ca de data asta e altceva, Dumnezeu a vindecat ranile trecute si a oferit bucurie in schimbul dureri, cu adevarat Dumnezeu te invata sa te bucuri si sa vezi ca El este in control atunci cand il lasi sa intervina mai ales ca invatatura din biserica ne-a ajutat sa ne maturizam in Cristos, cand il cunosti mai mult pe Dumnezeu cu atat esti mai biruitor mai ales ca de data aceasta am proclamat si am decretat ca totul este in controlul Lui Dumnezeu.

Suntem biruitor inca de la inceput, suntem copii de Dumnezeu si viitorul nostru este asigurat de Tatal nostru prin Isus Cristos, il iubim pe Domnul, si il binecuvantam zi de zi pe El stanca noastra alegem sa il credem pe El nu pe cel rau alegem sa fim parte din cei care sunt biruitori, biruitori sfarsitului.”

Acestea sunt cuvintele pe care mi le-a spus domnul X (deocamdată va rămâne în anonimat deoarece nu am primit acordul lui de a-i publica numele la acest articol). Citind aceste rânduri într-o seară, cu un măr în mână şi ochelarii pe ochi, am uitat unde mă aflu, am uitat să mai muşc din măr şi am pierdut noţiunea timpului. Dumnezeu lucrează. El e atât de mare, încât uneori uităm şi noi asta…Vă rog, nu citiţi aceste rânduri şi mergeţi mai departe, ignorând acest colţ de pagină sau uitându-l. Opriţi-vă o clipă din alergarea voastră şi…vedeţi ce bun este Domnul! Nu lăsa ca viaţa acestei familii să rămână doar pe-un colţ de pagină…lasă povestea să-ţi ajungă la inimă.

Articol scris de Alina Ilioi

Familia privită de pe cruce

Isus Cristos atârnat pe cruce. Separat de Tatăl, în agonie, chinuit de sete, respins de oamenii pe care i-a vindecat, îşi priveşte mama. Nimic din propria Lui suferinţă nu-L determină să ignore durerea mamei Sale. Responsabilitatea de fiu o transferă ucenicului iubit. Mama Lui are nevoie de ajutor. Trebuie să ai un caracter puternic ca să te gândeşti la alţii când trupul îţi este sfâşiat de durere. Lecţia pe care ne-o oferă Cristos pe cruce reflectă modul în care trebuie să ne raportăm la familie.

Astăzi, dacă privim familia secolului XXI putem spune că nimeni nu are timp de nimic. Trăim în agitaţie, într-o continuă goană după pâine şi uităm de relaţii. Părinţii îşi uită copiii în grădiniţe, copiii îşi abandonează părinţii în azile.Tot mai mulţi români pleacă în străinătate şi îşi lasă copiii acasă. Muncesc ca să le cumpere de toate, mai puţin dragostea pe care ar fi putut să le-o dea dacă ar fi rămas acasă.

Un studiu realizat de UNICEF România în 2010 susţine că 350.000 de copii aveau părinţii plecaţi la muncă în străinătate. Dintre aceştia, mai mult de jumătate aveau doar tatăl sau mama plecată, iar 126.000 de copii aveau ambii părinţi plecaţi în străinătate. Copii crescuţi de stradă, de prieteni, de anturaje proaste. Părinţii îşi găsesc la întoarcere odraslele cu calculatoare noi şi telefoane mobile, dar dependenţi de droguri sau alcool, cu şcoala abandonată, fiicele lor adolescente însărcinate. Copii din generaţia singurătăţii au ajuns să uite de afecţiune, de moralitate, de dragostea pentru părinţii lor.

Pe de altă parte, bătrânii noştri sunt tot mai uitaţi şi mai umiliţi. Mulţi sunt abandonaţi într-un azil. Oameni care au muncit până la epuizare ca să le ofere copiilor lor un viitor mai bun. Astăzi, copiii lor ajunşi oameni „mari”, sunt prea ocupaţi să le mai calce pragul, să le ofere o mână de ajutor, să-i asculte.

Cristos era pironit pe cruce când s-a gândit la mama Sa. Un model care ne arată clar că relaţiile nu pot fi neglijate, chiar dacă avem probleme, suntem stresaţi sau într-o goană după agoniseală. Acesta este genul de relaţie copii – părinţi. Lipsa părtăşiei în familie aduce singurătate şi lasă răni profunde.

Dumnezeu ne-a creat cu nevoia de a împărtăşi dragostea, atenţia şi grija. Cel mai greu moment din viaţa lui Isus nu a fost răstignirea, ci despărţirea de Tatăl.

Maleahi afirmă că „El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţi” (Maleahi 4:6).

Sursa: pasi.ro

Starea de Har în care mă găsesc – Între darul de har şi povara de jale

In cercul meu de prieteni crestini exista cateva persoane casatorite care ar dori sa fie necasatorite, dar nicio persoana necasatorita care sa nu-si doreasca sa fie casatorita. (Cu necrestinii lucrurile stau altfel, uneori ni se pare ca ei se bucura nestingheriti de avantajele casatoriei fara sa-si asume “dezavantaje” precum: copiii, fidelitatea, purtarea de grija, darea de socoteala, supunerea, adaptarea la celalalt, renuntarea , etc.)De aceea, oricat de mult ma enerveaza ideea lui Pavel ca a fi casatorit e un rau necesar, din categoria “daca altfel nu se poate”, am toata admiratia pentru multumirea pe care o are el vizavi de starea in care se gaseste.

“Eu as dori ca toti oamenii sa fie ca mine” e una din cele mai frumoase declaratii de fericire pe care o cunosc, o afirmatie paradoxala si unica printre afirmatiile auzite de mine din partea unui crestin necasatorit. Aceasta propozitie mi-a starnit interesul fata de parerile lui Pavel pe tema unui domeniu atat de strain lui – casatoria. M-am inscris deci la cursul de casatorie al corintenilor, nu pentru a-mi raspunde la intrebarea “a fi sau a nu fi…casatorit”, ci pur si simplu ca sa-l ascult pe acest paradoxal celibatar.

Am cam atipit la partea cu “cine se casatoreste bine face si cine nu se casatoreste mai bine face”, dar mi-a saltat inima cand am auzit ca “fiecare are de la Domnul darul lui de har.” Stau adesea de vorba cu prietene necasatorite dar niciodata n-am avut curajul – sau tupeul – sa le spun ca starea lor, care cuprinde lupta cu ispita, sentimentul esecului, al lipsei de valoare, senzatie de a nu fi iubita de nimeni, durerea saraciei emotionale si sociale (fara sot, fara copii), e un dar de har.

Nu prea stiu ce vrea sa spuna Pavel, dar notez in graba afirmatia sa care simt ca rastoarna valori si perspective. Îmi dau seama ca întotdeauna mi-am îndemnat prietenele sa priveasca jumatatea plina si nu pe cea goala a paharului celibatului, în timp ce Pavel vede celibatul ca un pahar plin de da peste el. Impresionata, ridic mana si-l rog sa-mi spuna mai multe iar el raspunde lung si frumos despre libertatea slujirii Domnului si aproapelui.

Din nou, un raspuns paradoxal in veacul asta in care libertatea are conotatia slujirii sinelui si a lui “fac ce vreau” iar credinta crestina care impune limite libertatii si recomanda lepadarea de sine e considerata absurda, demodata si constrangatoare. Pavel m-a facut sa-mi dau seama ca, fie ca vorbim de casatorie, fie ca vorbim de celibat, perspectiva noastra trebuie rasturnata – sau mai bine zis indreptata – pentru a putea sa ajungem sa ne placa ce avem de facut si nu sa facem ceea ce ne place.

Ma bucur c-am venit la curs, dar stai, mai am o intrebare, poate pe cea mai importanta: imi iau ochii de pe notite si ridic mana, dar ia-l pe Pavel de unde nu-i. A iesit din sala neobservat, corintenii nu i-au semnalat plecarea prin multumiri sau aplauze, le privesc nedumerita chipurile albe, rosii negre…

Ce pacat! Intrebarea mea este atat de importanta, atat de dureroasa: “Ce sa le spun celor pentru care darul de har s-a schimbat aproape iremediabil in povara de jale: crestinului casatorit care trece prin experienta traumatizanta a divortului, abuzului pierderii sau infidelitatii partenerului sau crestinului celibatar care, invins de pofta, si-a pierdut siguranta mantuirii si sentimentul valorii personale?” LOR ce sa le spun, Pavel?

© Andreea Luncan

Sursa: Stiri crestine

Nu fiți ca mama Eva …

Vreau să urmez tradiția (una anume) și să afirm răspicat că Eva e vinovată! Vinovată pentru ceea ce a făcut în grădina Edenului. Nu sunt misogin. Dacă sunt – atunci sunt de același soi ca și apostolul Pavel.

În primul rând e necesară o clarificare: în ce privește responsabilitatea, Adam este responsabil pentru toată tragedia din Eden. Deși unii cred că Eva are cea mai mare parte de vină, acest lucru nu face parte din ceea ce mă interesează momentan – Dumnezeu îl consideră pe Adam responsabil, el fiind primul tras la răspundere. [Geneza 3:9,10]

A doua clarificare are de-a face cu motivul pentru care Adam e tras la răspundere. Faptul că Adam este tras la răspundere, în ciuda faptului că Eva a fost înșelată și a fost prima care a păcătuit [1 Tim. 2:13,14], arată ordinea autorității în relațiile umane (maritale, în acest caz) – ordine stabilită încă de la creație, de către Însuși Dumnezeu. Adam era capul femeii iar ea trebuia să-i fie soție supusă (nu doar respectuoasă).

Până aici cu clarificările. Continuare AICI

Cum stingem “focul de paie” din familie?

Nu este o surpriză că și familiile creștine trec prin crize. Surpriza este că nu uneori nu știm să le rezolvăm într-un mod biblic și duhovnicesc. Unele crize sunt doar un “foc de paie”. Dar și “focul de paie” poate fi periculos dacă nu știm cum să-l stingem. Sunt doar câteva cuvinte care atunci când sunt rostite cu curaj dar sincer pot stinge într-o clipă, “focul” din căsnicie:

1. “Am greșit”.

Unul din cele mai mari obstacole în calea fericirii din familie este atitudinea “eu nu am greșit”. Bărbați, trebuie să recunoaștem că suntem mai predispuși la acest sindrom. Recunoaștem? Nu aud nimic …. Bravo, așa-i mai bine :) Ăsta-i adevărul. Nu ne place să recunoaștem că am gafat. Nici vorbă să recunoaștem că am greșit drumul și că ocolim vreo 30 de km aiurea. Și asta doar pentru că am vrut să demonstrăm cât de grozavi suntem la orientarea în spațiu.
Recunoașterea imediată poate stinge focul care s-a aprins în familia noastră. Nu te culca până nu s-a stins “focul de paie”.

2. “Te rog să mă ierți”.

Este vorba despre umilință. Nu este același lucru cu recunoașterea că am greșit. Unii recunoaștem că am greșit pentru că nu mai avem argumente. A stinge “focul” înseamnă să poți spune: “Am greșit. Și te rog să mă ierți!” Adevărata pocăință este mai mult decât regret și remușcare. Înseamnă schimbarea atitudinii și a inimii.

3. “Te iert”.

Atunci când iertarea este cerută, ea trebuie oferită imediat. De la Dumnezeu învățăm asta. El nu ne mai lasă să “fierbem în suc propriu” și apoi după vreo 3 zile să ne spună că suntem iertați. Ne iartă și se poartă cu noi ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Iertarea nu înseamnă că vom uita ce s-a întâmplat. Iertarea nu dizolvă automat toate consecințele greșelii comise.

Ați avut ocazia să experimentați forța vindecătoare a acestor cuvinte în familia voastră ?

Sursa: Ambasadorul

Dispare dragostea din cuplu după trei ani?

Ajuns la biroul in care imi petrec cea mai mare parte a programului de muncă, primul lucru pe care îl fac este sa deschid messengerul. Șeful meu poate să vă confirme (sper) că nu sunt unul dintre acei lucrători care își pierd vremea, adâncindu-se în tot felul de discuții interminabile. Dar, mess-ul meu va fi deschis toată ziua dintr-un motiv aparte: la celălalt capăt se găsește Dana, soția mea. Să îi pot scrie măcar o dată la ceva vreme că o iubesc și să am posibilitatea asta permanent la îndemână mă face să mă simt mai aproape de ea. Pentru că cele 9-10 ore în care sunt plecat de acasă mă împing să experimentez un dor nebun, realmente…

Acum citesc în Adevărul… o minciună, dintr-un studiu care zice că ”Dragostea dispare din cuplu după trei ani ”. Pe bune? Noi am trecut de ceva vreme peste acești primi trei ani. Bine că distinșii cercetători nu au luat și familia Zaharia la întrebări: le-am fi stricat bunătate de studiu! Sau le-ar fi trecut prin cap să redefinească acest concept, să vadă ce trece, de ce și la cine. Pentru că, deși sunt exemple la modă, Oana și Pepe, Irinel și Moni ori alții ca ei, nu sunt tocmai etaloanele în ceea ce privește relația sănătoasă de cuplu.

Dragostea noastră nu a trecut și am așa un feeling că nici nu o va face, deși sunt mult mai chel, deși nu mai am cele 55 de Kg de la 22 de ani, deși îmbătrânim (frumos) cu fiecare an care trece. Aș putea spune că, dimpotrivă; ea este mult mai matură acum, mai stabilă, mai aproape de esență. Pe măsură ce anii trec, folosesc tot mai rar pronumele personal ”eu”, înlocuindu-l, pe negândite, cu ”noi”. Tot mai mult îmi doresc să fiu acela care îi dăruiește zâmbere și bucurii, să o știu aproape, mereu, să dăruiesc de la mine pentru fericirea ei . Lucky me, sentimentele sunt reciproce.

Vă încurajez să credeți ceea ce este scris în 1 Corinteni, cap. 13:

Dragostea nu va pieri niciodată!

Sursa: Cuplul crestin

Tragedia divorțului – ”Te rog, bursucel, nu pleca!”

Ce spune Biblia despre divorț? Este oare permis, iar dacă da, în ce condiții? Care sunt efectele lui și cum poate fi divorțul evitat?

Interesantă reclama de la Romtelecom, cea cu ”Bursucel”, pe care o puteți urmări la finele acestui articol. Prima dată când am văzut-o am râs. Am făcut-o cu mare poftă, așa cum îi stă bine unui jumătate sangvin, cum mă știu eu a fi. La o a doua și la o a treia privire, însă, m-am dezumflat. Bursucel vrea să plece, să îl lase pe tipul care o imploră în genunchi, evident după ce acesta a greșit și se știe cu musca pe căciulă. Probabil cei doi, și mulți alții ca ei, vor divorța, iar asta îmi șterge orice zâmbet de pe buze și orice bucurie din inimă.

Pornim de la un început simplu: divorțul nu apare peste noapte. Un lung șir de decizii greșite a făcut ca cei doi să se afle în pragul unei decizii care îi va afecta pentru tot restul vieții. Deși ne-am luat din dragoste, deși ne-am jurat credință veșnică, la bine și la rău, o serie lungă de abordări greșite, de cele mai multe ori și egoiste, ne aduc în situația de a crede că suntem mult prea diferiți pentru a fi împreună, că nu ne mai putem înțelege ori că nu ne mai putem iubi.

Continuare: AICI

Ghiulele pentru familie

Războiul împotriva familiei este unul perfid și intens. Diavolul lovește cu toată ura în această frumoasă cetare: căsnicia. Hoardele lui turbate lovesc din toate părțile în frumoasa cetate construită de Dumnezeu.

Diavolul care orchestrează acest asalt susținut asupra familiei, folosește câteva “ghiulele” în încercarea de a zdruncina temeliile familiei.

Iată câteva:

1. Imoralitatea – standardele morale ale Europei sunt contagioase și pentru noi românii. Vorbim tot mai relaxat despre poligamie, homosexualitate. Se dorește tot mai mult ștergerea oricărui marcaj sau hotar dintre bine și rău, curat și murdar, sfânt și spurcat. Parcă ne-am simți mai bine într-o țară cuprinsă de un amalgam corcit de ideologii decât având principii absolute.

2. Sistemul legislativ – în Olanda s-a înființat deja un nou partid: partidul dragostei frățești, libertății și diversității. Sună frumos, așa-i? Și este și legal. Este partidul pedofililor. Se doresc tot mai intens modificări de legislație, legalizarea căsătoriilor unisex, educație homosexuală în grădinițe, interzicerea referirilor la Biblie și Isus, “certificate de normalitate” pentru homosexuali.

Oare nu ar trebui să fim mai interesați de valorile morale ale politicienilor noștri și mai puțin de banii lor oferiți “gratis”?

3. Divertismentul – televizorul înlocuiește comunicarea activă cu vizionarea pasivă. Cultivă egoismul și remodelează perspectiva asupra vieții. Redefinește adevărul. Ne uităm prea mult la televizor și prea puțin la programul divin al cerului pentru familiile noastre. Știm ce a spus “Pepe” săptămâna trecută, dar nu mai știm ce a spus Pavel în predica de ieri. Ajungem să tolerăm ceea ce tolerează și lumea pentru că ne-am hrănit mintea cu lucrurile ei.

4. O Biserică tot mai tolerantă – o biserică care este tot mai permisivă. Care-și ajustează teologia în funcție de vremurile actuale. O biserică care ferfelițează Biblia ca să nu ne șifoneze stilul de viață. O biserică tot mai “deschisă la minte“.

Cred că diavolul mai are și alte ghiulele mult mai sofisticate și subtile.
Cu ce alte “ghiulele” mai lovește Satan în familiile noastre?
Și cum ne putem proteja de loviturile lui?

Sursa: Ambasadorul