16.12.2008

Educarea copiilor - de George Pordea

Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea (Prov. 22.6).

Una din cauzele majore de divorţ are de-a face cu educaţia copiilor. Sunt însă unele cupluri tinere care se feresc să aibă copii, deoarece se gândesc în primul rând la ei, iar mai apoi se gândesc la copii. Mulţi spun: „Dacă fac copii nu mai am viaţă, pentru că totul se va învârti în jurul copiilor.” Datorită economiei în care trăim, alte cupluri gândesc astfel: “De ce să facem copii dacă nu avem ce să le oferim? Mai întâi trebuie să avem o casă cu cel puţin trei camere, un living şi două băi, o maşină şi un cont de economii şi doar după ce ne-am realizat material ne putem gândi şi noi la un copil, maxim doi.” Cu toate acestea, când cuplurile au realizat ceea ce credeau că trebuie să realizeze înainte de a avea un copil, ele tind să creadă că slujba lor a luat sfârşit, când, de fapt, abia a început. Acel bebeluş adus acasă de la maternitate nu ştie dacă doarme într-un pătuţ de 100 de lei sau unul de 1000 de lei. El nu ştie dacă scutecul lui e Pampers sau un scutec generic. El nu ştie dacă e spălat cu Johnson & Johnson sau cu săpun de casă, însă el ştie când e iubit, ştie când e educat, ştie când e disciplinat. Când îţi cumperi o maşină primeşti o carte de instrucţiuni, care are rolul de a te învăţa ce face fiecare butonaş în parte. Când naşti un copil nu primeşti nicio carte de instrucţiuni la maternitate. Slavă lui Dumnezeu însă că avem un Creator care nu ne-a lăsat în întuneric şi ne-a dat Cartea Lui, care ne învaţă ce principii ar trebui să adoptăm în viaţă atunci când avem onoarea de a fi părinţi. Totuşi, este trist faptul că mulţi consideră metodele lui Dumnezeu învechite, demodate şi chiar depăşite, şi ca urmare nu le pun în practică, lăsând copilul să îşi educe părinţii şi nu viceversa.
Continuare in pagina anexa

05.12.2008

Relaţia Soacră-Noră!

Ascultînd o emisiune la radio “Sănătatea”, am rămas motivată să scriu şi eu un articol despre relaţia unei soacre cu o noră. Nu sunt de mult căsătorită, doar de 2 ani şi 4 luni, dar vreau să vă spun că eu am o relaţie foarte frumoasă cu mamica soacră. Cum imi reuşeşte aceasta?

Ca şi model de soacră şi de noră am văzut în cartea Rut, din Sfintele Scripturi. Aceste două femei arată o dragoste deosebită una pentru alta, şi Rut, care este nora Naomei, se îngrijeşte frumos de soacră-sa, şi este gata să o urmeze oriunde, pînă acolo că este gata să-şi schimbe poporul, ţara şi Dumnezeul. Experienţele pe care le-a avut Rut cu Naomi precum şi sfaturile pe care i le dădea soacră-sa, i-au demonstrat lui Rut că Naomei îi pasă cu adevărat de ea.

Poţi spune că este o relaţie frumoasă între soacră şi noră, numai atunci cînd şi una şi alta exprimă o preocupare sinceră pentru viitorul fiecăruia. Este frumos cînd o noră se îngrijeşte de soacra-sa, o ajută, îi spune cuvinte dulci, o mîngîie şi o laudă pentru că a crescut un băiat frumos şi educat. Aceasta atitudine o îmbărbătează şi îi crează o bună dispoziţie. Şi invers, este plăcut cînd o soacră vorbeşte de bine pe noru-sa, pentru că se îngrijeşte de băiatul ei, pentru că este o bună gospodină la casa ei.

Niciodată nu mi-am permis să vorbesc de rău mama soacră, ci dimpotrivă mă laud la toţi cu ea, pentru că este o femeie deosebită. Primul om care m-a învăţat cum să am o relaţie frumoasă cu soacra, a fost mamica mea, ea tot timpul îmi spunea ca să vorbesc de bine viitoarea mea soacră, şi să o laud pentru ceea ce este. Deaceea vreau să-i mulţumesc pentru aceste sfaturi înţelepte, care imi vor prinde bine cînd voi fi şi eu mamă.
Sursa : Radu & Lenuţa Blendarencu - "fii un model prin familia ta"

29.11.2008

Veridicitatea şi sinceritatea... in familie

"De aceea ne şi străduim să-I fim plăcuţi, fie că suntem acasă, fie că suntem departe de casă. Pentru că noi toţi trebuie să fim arătaţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos..." 2 Corinteni 5:9,10

Tabloul era de decenii în posesia familiei şi era atârnat în camera de zi. Era atribuit lui Peter Paul Rubens. După război, când nu prea mai aveau bani, s-au decis, cu inima grea, să îl vândă. Un expert în picturi vechi a fost chemat ca să estimeze valoarea tabloului. El l-a examinat cu minuţiozitate şi a scuturat din cap: „Îmi pare rău, tabloul nu este veritabil. Este o copie reuşită. Nu veţi primi mult pentru ea.“
Veritabil înşelător. Cum va fi când Dumnezeu va merge printre rândurile bisericilor noastre şi ochiul Său integru va cerceta viaţa şi fiinţa noastră? Ce se va dovedi ca fiind veritabil, neveritabil, deprins sau impus? Ceea ce stă deasupra – Hristos – este şi ceea ce este înăuntru?
Dacă citim Evangheliile vedem cum Isus S-a adresat tuturor oamenilor plin de îndurare şi de dragoste. Însă, pe cei care se dădeau evlavioşi şi nu erau, i-a mustrat aspru. Făţărnicia este o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Nu prea mai există altceva care să fie atât de aspru condamnat de către Biblie. Veridicitatea şi sinceritatea sunt caracteristici esenţiale ale vieţii spirituale.
Cum poate credinţa să devină veritabilă, să ajungă de la cunoaşterea cu mintea la experienţă a inimii? Tinerii care au crescut în cămine creştine se întreabă adesea acest lucru. Cât este evlavie deprinsă şi cât convingere personală? Mulţi se îndepărtează frustraţi deoarece au dobândit o imagine greşită despre Dumnezeu. În familiile creştine există pericolul de a se pune accent pe lucruri exterioare şi comportament potrivit în loc de a se concentra pe bine şi rău, drept şi nedrept. Aparenţa exterioară trebuie păstrată, chiar dacă în familie domnesc tensiunea şi certurile Aceasta duce la nesinceritate.
Mărturia noastră este adesea depreciată de neadevăr. Ne purtăm ca şi cum am fi ceea ce spunem, dar nu este adevărat. Vorbim de biruinţă şi avem înfrângeri. Nu este nicio ruşine să recunoşti greşelile şi slăbiciunile, dar este ruşinos să simulezi ceva ce nu există. Isus Hristos nu a murit pentru pretextele noastre, ci pentru păcatele noastre. Acesta este centrul Evangheliei. Dragostea lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii, acesta este primul lucru pe care ar trebui să îl transmitem copiilor noştri.
Ar trebui să fie important pentru noi ce gândeşte Isus despre noi şi nu cum ne consideră oamenii.
Poate copiii noştri ştiu multe despre Dumnezeu, dar cunoştinţele abstracte nu îi fac creştini. Să îi învăţăm prin exemplul nostru să se bazeze pe Domnul, să se încreadă în El şi să Îl urmeze. Dacă Hristos este centrul gândirii noastre şi El ne determină acţiunile, atunci suntem creştini autentici. Nu se cere impecabilitate, ci veridicitate.
Şi astăzi părinţii abuzează de Dumnezeu în educaţie ca de o ameninţare. Ne mai mirăm atunci când copiii se tem de El şi nu învaţă să vină la El plini de încredere?
La fel de îndoielnic este şi atunci când trasăm imaginea unui Dumnezeu care în îndurarea Sa închide ambii ochi şi trece cu vederea intenţionat fărădelegile noastre.
„Cine prezintă păcatul drept ceva inofensiv“, spune Peter Strauch, „face mântuirea prin Isus Hristos lipsită de orice importanţă. Cine trece cu uşurătate peste iad, nu va putea să înţeleagă nici dragostea salvatoare a lui Dumnezeu. Crucea lui Hristos păleşte astfel ajungând o anexă dogmatică, care nu ne mai impresionează în viaţă...“

Cu dragoste, Yvonne Schwengeler,
redactor-sef la revista Ethos pentru familie

19.11.2008

Cei care se roaga impreuna


The Family That Prays Together Stays Together
Familia care se roaga impreuna, ramane impreuna.

17.11.2008

Lacrimile unei mame - de Ionatan Pirosca

În zgomotul unei vremi de aspră însingurare, când nimic nu mai semăna cu nimic, când orice valoare umană stătea clătinată, gata să cadă în hăţişul de laţuri ale durerii şi silniciei, săbii de dragoste, ca nişte fulgere inverse, croiau căi largi de lacrimă până la cer, până la Cel Atotputernic, atât de largi şi aşa de bine pavate cu credinţă, cu nădejde şi dragoste, că făcură să coboare împlinirea, tăiară capetele hidrei disperării, aduseră acel răspuns îndelung crezut, nădăjduit, cerut…

Crescusem în Adunare, în mijlocul dragostei şi învăţăturii lui Hristos. Gustasem bunătatea Domnului. Când îmi visam o familie, îl vedeam pe tata: credincios, curajos, muncitor şi demn, intransingent cu greşelile lui, dar şi cu ale altora, în virtutea principiilor biblice care nu iartă pe cine calcă, în mod repetat şi fără să se pocăiască, Adevărul, şi vedeam alături pe mama: căldură cu nume de alint, mereu ascultătoare de Dumnezeu şi de soţul ei, mereu îndrăgostită de surori şi de fraţi, iubindu-L pe Hristos şi iubindu-şi familia cu atâta fervoare, că rugile ei nu rămas-au vreodată neascultate…
Continuare in pagina anexa

12.11.2008

Pledoarie pentru ”te iubesc”

Te iubesc; de câte ori ai spus aceste cuvinte magice ? Sunt sigur că nu o dată sau de două ori. Si sunt sigur că de fiecare dată ele au avut un alt fel de ”magie”. Desigur, contează mult cui îi spui si când si unde si , etc… Poti să îi spui mamei sau tatălui, fratelui sau surorii dar nicioată nu vor avea o ”magie” mai frumoasă ca atunci când îi spui persoanei de care esti îndrăgostit.

Exact despre acest fel de ”te iubesc” vreau să spun câteva cuvinte. Personal cred că pentru fiecare în parte ”aceste 8 litere si 1 spatiu” au un sens diferit. Uneori tind să cred că pentru aceeasi persoană ”te iubesc” îti schimbă sensul cu trecerea vremii. Oricât de ascuns sau relevat ar fi pentru tine sensul acestei expresii aminteste-ti că pentru cealaltă persoană s-ar putea să fie un pic diferit.

Desigur nu mă refer la sensul de bază, ci la acele aspecte ale iubiri care uneori sunt omise din ”contractul de iubire reciprocă” si la un moment dat apar disensiunile:

Ea îi spune plângând: Ziceai că ai să mă iubesti toată viata si acum… El răspunde: Păi te iubesc dar … si rămâne fără cuvinte. Acum se întreabă si el dacă o iubea cu adevărat atunci când ia spus. Si este convins că da, dar…

Ce a fost în mintea Si-n inima lui atunci ? E inexplicabil. Dar ce este în inima ei acum … este destul de explicabil. Este rănită. Ea crezut cu adevarat ce îi spune ”iubitul ei”; el era sigur că o iubeSte Si va rămâne ”iubita lui” toată viaTa. Cine a greSit ? Cine este acum de vină ?

Se caută un vinovat si nimeni nu ridică mâna. Dintr-un colt, din cufărul cu scrisori si lucruri pretioase, dintre ursuletii de plus si inimioare, dintre fotografii si cuvinte, se ridică o mână. Cu glas tremurător ”te iubesc” spuse: Eu sunt vinovat.

Si fără să mai zică nimic se aseză înapoi pe ursuletii de plus, pe scrisori, pe sms-uri, pe conversatiile online… Dar parcă ar mai fi vrut să mai spună ceva, să mai spună că a fost fortat si împins de la spate, să mai spună că a fost constrâns si înghesuit. Ar fi vrut să mai spună că nu-i vina lui că a fost pus pe toate gardurile, că nu-i vina lui că unii s-au obisnuit să-l zică fără să mai gândească si să mai simtă. Dar era prea târziu, prea târziu…
Sursa : Alt om

08.11.2008

Cea mai bogata familie din biserica

Nu voi uita niciodata Pastele din 1946. Aveam doar 14 ani si mai ramasesem doar trei fete acasa. Dupa mine era sora mea mai mica Ocy de 12 ani si inaintea mea era sora mea mai mare Darlene, care avea 16 ani. Traiam pe vremea aceea in casa noastra veche, impreuna cu mama noastra si nu aveam idee pe vremea aceea ce inseamna sa-ti lipseasca ceva, sau ce inseamna sa ai lucruri multe.

Tatal meu murise cu 5 ani mai inainte, lasand-o pe mama cu 7 copii sa-i creasca mai departe, mai toti in scoala, dar fara sa avem vreun ban de pe urma lui. Ajunsi in 1946 surorile mai mari se casatorisera deja si se mutasera la sotii lor, iar fratii nostri mai mari plecasera la oras, la munca.

Cu o luna inainte de Paste, pastorul nostru a facut un anunt ca, la sfarsitul lunii, chiar de Paste, se va face o colecta speciala pentru a ajuta cea mai saraca familie din biserica. Ne-a cerut fiecaruia sa dam cat vom putea, cu toata generozitatea noastra, ca sa putem ajuta intr-adevar pe acei oameni. Cand ne-am intors acasa, am inceput sa vorbim intre noi cum sa strangem bani intr-o luna de zile, ca sa putem contribui si noi la acel ajutor. Am facut planul ca sa cumparam 50 de pounds (livre) de cartofi si sa mancam din ei timp de o luna, fara nimic altceva, ca sa facem economie de 20 de dolari. Apoi ne-am gandit sa nu mai ascultam la radio seara si sa nu mai folosim curentul electric, adica lumina seara, ci lumanari, ca sa reducem cheltuielile de electricitate.
Continuare in pagina anexa

06.11.2008

Limitele părinţilor

Pot să îţi dau viaţă, dar nu pot trăi pentru tine.
Pot să te învăţ lucruri, dar nu te pot obliga să le asculţi.
Pot să-ţi arăt direcţia, dar nu te pot duce acolo.
Pot să-ţi dau libertate, dar nu pot să răspund pentru ea.
Pot să îţi arăt care este diferenţa dintre bine şi rău, dar nu pot decide pentru tine.
Pot să-ţi cumpăr îmbrăcăminte frumoasă, dar nu te pot face frumos în interior.
Pot să-ţi dau un sfat, dar nu-l pot accepta eu pentru tine.
Pot să-ţi ofer dragostea, dar nu ţi-o pot impune.
Pot să te învăţ să împarţi, dar nu te pot face să nu fii egoist.
Pot să te învăţ adevărurile vieţii, dar nu-ţi pot face o reputaţie.
Pot să te învăţ să te fereşti de alcool, dar nu pot spune “nu” în locul tău.
Pot să te previn despre efectele tutunului, dar nu te pot opri să le foloseşti.
Pot să te învăţ ce-i bunătatea, dar nu ţi-o pot impune.
Pot să te învăţ cum să trăieşti, dar nu-ţi pot da viaţa veşnică.
Sursa : Sotia credincioasa

03.11.2008

Iosif Augustin - bucuria de fiecare zi!



Cum este sa fii parinte? Ca si cand ai avea tot timpul o sursa nesecata de bucurie. Te intorci de la lucru - ea este acolo. Vii de la biserica - ea este cu tine. Te duci la piata - este in inima ta. Indraznesc sa spun ca un copilas este modalitatea prin care Dumnezeu a vrut si a reusit din plin sa ne uimeasca pe noi: eu si Emiliuta. Este o scrisoare de dragoste primita din cer pe care o citim in fiecare minut si nu ne mai saturam.

Un copil inseamna bucurie, o bucurie de nedescris… si numai parintii stiu asta.

Sursa : Ganditorul

28.10.2008

Lumea in slow motion

Se apleca cu stangacie si lua in manuta o pietricica pe care o studie indelung. Apoi o stranse in pumnul lui mic si porni mai departe. Iata, o noua pietricica si langa ea o petala de dalie smulsa ieri, fapta acompaniata de tonul dojenitor din glasul mamei. Hmmm, ce sa fac cu cealalta pietricica interesanta? Se gandi cateva secunde si realiza ca cealalta manuta era libera. Lua pietricica cea noua si cu o privire concentrata incerca sa patrunda dincolo de invelisul tare de roca. Micul mineralog pastra si cealalta pietricica in pumnisorul liber si cu un nou avant porni la drum in cautarea altor lucruri interesante. Surprinsa am observat ca melcul curajos care se pornise de vreo juma’ de ora sa traverseze cararea, avansase intre timp aproape zece centimetri. I l-am aratat lui Mihai si i-am cantat incetisor: “ Melc, melc, codobelc, scoate coarne bouresti...” Lui Mihai ii place cantecelul acesta.

[...]
Lumea a devenit mult mai detaliata iar ritmul ei e mai agale de cand am devenit mamica. Daca inainte treceam in viteza pe langa pietre, melci si alti reprezentanti ai lumii care nu cuvanta, acum, cu pasi mici si ochii mari privim impreuna, mama si fiu, o lume care dintr-o data a devenit semnificativa pentru ca e aici, in ograda noastra si pentru ca poate fi explorata. Cu stangacie, invat din nou sa stau pe vine ca sa vad din ce e facuta lumea, invat de la fiul meu sa privesc cu uimire si bucurie pietricele, buburuze, melci, papadii etc. In strafundul inimii mi se face dor dupa turele in “forta” cu multa adrenalina si informatie noua si proaspata pe autostrazile vietii spre tinte clare, bine definite si convingatoare. Acum, tinta a devenit indepartata iar inaintarea spre ea molcoma. Nu mai sunt actor sunt spectator. Tensiunea si alerta actiunii a fost inlocuita de pacea si linistea contemplarii. Am nevoie de asta acum. Multumesc, Doamne.

13.10.2008

Sa ne jucam

Domnul Dumnezeul tau este in mijlocul tau, ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare bucurie, va tacea in dragostea Lui, si nu va mai putea de veselie pentru tine. Tefania 3:17

Cred ca cuvintele preferate ale fiecarui copil sint “Vrei sa ne jucam?” Ce copil poate rezista mamei sau tatalui care vrea sa faca o tura cu bicicleta sau sa mearga in parc? Copiii nostri se bucura cind isi lasa lectiile de-oparte si petrec un timp distractiv cu parintii.

Putem noi sa ne lasam pentru un moment responsabilitatile si sa petrecem un timp cu copilul nostru la nivelul lui? Hai sa lasam copiii sa ne impinga in leagan pina ametim sau, intr-o dupa-amiaza ploioasa, sa facem corturi din paturi si cu scaunele din bucatarie. Putem lasa vasele murdare si paturile nefacute si sa facem un puzzle impreuna sau sa ne jucam un joc.

Desi trebuie sa fim plini de respect fata de Domnul nostru, crestinii cu fata grava si sumbra pierd citeodata bucuria de a trai pentru Isus. Sa lasam mesajul dragostei lui Dumnezeu si mintuirea prin Hristos sa ne determine sa ne bucuram din nou si sa-I cintam laude.

Veniti sa cintam cu veselie Domnului, si sa trigam de bucurie catre Stinca mintuirii noastre. Sa mergem inaintea Lui cu laude, sa facem sa rasune cintece in cinstea Lui! Caci Domnul este un Dumnezeu mare, este un Imparat mare mai presus de toti dumnezeii. Psalm 95:1-3

12.10.2008

Secretul mariajului fericit: timpul petrecut in doi

Nu exista o formula fixa a fericirii intr-o casnicie. Succesul unei casnicii depinde de foarte multe lucruri. Un studiu efectuat recent in Marea Britanie asupra a 4.000 de cupluri casatorite ne confirma acest lucru. Conform studiului publicat in Daily Mail, o casnicie fericita presupune cel putin 22 de zile pe luna petrecute in doi, iar in aceste zile sunt incluse cel putin 7 nopti romantice si cel putin doua iesiri pe luna in oras. Imbratisarile au, de asemenea, rolul lor pe calea fericirii. Casnicia cuplurilor care se imbratiseaza de patru ori pe zi este considerata a fi una foarte fericita. Anumite gesturi romantice precum o baie placuta sau un masaj relaxant contribuie si ele la reusita mariajului, fiind necesare la un interval de 10 zile. Cheia fericirii matrimoniale, au declarat participantii “foarte fericiti” in casnicia lor, consta in calitatea timpului petrecut in doi.
“Manifestarile de afectiune, imbratisarile si gesturile tandre fac parte din scenariul romantic spre care aspira majoritatea celor care incep o relatie”, afirma psihologul Ludwig F. Lowenstein.
“Sunt gesturi care iti acorda o anumita siguranta intr-o relatie. Prin ele arati ca placi acea persoana, ca te bucuri sa o ai alaturi sau ca apreciezi grija si sprijinul pe care aceasta ti le acorda. In aceasta lume agitata in care ne invartim astazi, prinsi in munca si in grijile zilnice, avem tendinta de a acorda din ce in ce mai putina atentie partenerului. Cand ne obisnuim cu persoana de langa noi si familiaritatea devine parte din viata noastra, devenim indiferenti si usor dispretuitori fata de ceea ce avem. O relatie este puternica si va deveni si mai puternica daca este intretinuta prin gesturi de iubire si afectiune”, a mai adaugat acesta.
.................................................
“Manifestarile afectuoase si weekend-urile romantice reprezinta taina unei relatii de cuplu reusite. Acum s-a demonstrat cat de important poate fi pentru un cuplu rezervarea de timp pentru celalalt. O relatie reusita se bazeaza pe incredere si pe iubire, iar acestea ar trebui impartasite si demonstrate ori de cate ori se iveste ocazia”, este de parere Jim Forward de la Warner Leisure Hotels.
98% dintre cuplurile care se considera “foarte fericite” au declarat ca se simt norocoase ca au o relatie atat de stabila, iar 94% cred sincer ca putine cupluri se bucura de o relatie la fel de consistenta ca a lor.

09.10.2008

Cu ce te zbati barbate ?

Trei aspecte, cel putin, il vor vana pe barbat toata viata.
Primul este dorinta dupa faima (putere, autoritate, control), si nu ma refer la nivelul politic sau social. Daca reuseste sa stapaneasca o “gloata” de oameni este indeajuns.
Al doilea este nestapanita fuga dupa bani. De la necesar la avar. Acesta dorinta va fi mereu in pieptul barbatului, si va pompa tot mai mult, pana cand ori il stapaneste ori o va stapani.
Al treilea, si cred ca nu ultimul, are legatura cu femeile. Barbatul nu se deosebeste foarte mult de animale atunci cand vine vorba de “adulmecat.” “Nasul” lui firav si sensibil poate patrunde populatia si scoate de acolo priviri seducatoare, pe care le foloseste ca sedativ mental, toate acestea in timp ce este casatorit.
Asadar, draga barbate, ori minti spunand ca acestea nu au nici o legatura cu tine, ori in sinceritatea ta precoce accepti o parte din ele.
Cu ce te zbati barbate!?

07.10.2008

Chitian al meu! - de DORU POPE

Îmi plac copiii la nebunie! Poate şi de-aia că nu-i am! Şi, pot spune că şi copiii (unii, nu toţi!) mă plac pe mine! Cred că sunt cel mai tânăr păstor de … 55 de ani! Cum îmi zic tinerii din biserică, sunt… cool!

Avem în biserica noastră un băieţel tare neastâmpărat. Ţi-e drag să vezi câtă energie are şi câte lucruri îi trec prin cap! La unul dintre botezuri, în timp ce noi ne vedeam de părtăşia cu alimente şi alte cele în sala adiaccentă sanctuarului, el s-a dus şi a pornit apa de umplere a bazinului. Acesta a dat peste… Are atât energie puştiul de câteodată devine… supărător!

Dar aseară i-am iertat toate păcatele trecute, prezente şi… (era să zic viitoare, dar nu pot!). Vine fuga-fuga pe culoarul bisericii, mă vede şi încetineşte, şi când e în dreptul meu se opreşte şi mă întreabă nu tii unde e chitian? Neobişnuit cu graiul şi limbajul copiilor, mă pun pe gânduri o clipă ca să aflu ce vrea să spună. Nu reuşeşsc, aşa că-l întreb: ce-i aia chitian? La care el, plin de reproş în cuvinte şi-n priviri, îmi zice: Chitian al meu!

În clipa aceea îmi pică fisa: băieţelul are 4 ani (cred!?) şi ar eun frăţior mai în vârstă cu vreo 2 ani pe care-l cheamă Cristian. Deci Cristian = chitian. I-am spus că nu ştiu, dar că l-am văzut pe undeva, şi apoi fiecare ne-am văzut de drum. El cu mare viteză, desigur, cum se cuvine lui, în direcţia arătată de mine.

Hmm. Dacă era doar „chitian” şi era fain ca cineva să-şi caute fratele! Dar prezenţa prenumului posesiv „al meu” a schimbat întreaga dinamică a căutării. Dea Domnul să rămână legătura aceasta între cei doi fraţi întreaga viaţă!

Dar ce vorbesc! Să dea Domnul ca astfel de convingeri să avem despre toţi fraţii şi surorile: că ei sunt ai noştri! Că nu putem fără ei, că-i căutăm până-i găsim! Că suntem disperaţi fără de ei!

Ce diferită este atitudinea aceasta de aceea a lui Cain: „sunt eu păzitorul fratelui meu?”

02.10.2008

Parintii trebuie sa planifice…pentru a fi parinti

A fost cindva un timp cind oamenii planificau lucrurile importante precum casatoria, copiii, finante si felul de viata. Acum se pare ca aceste responsabilitati importante sint secundare celor care aduc satisfactie imediata. Este un numar din ce in ce mai mare de oameni care se casatoresc fara a lua in considerare religia, finantele, problemele familiale, stilul de viata, visele pentru viitor si chiar si diferentele de personalitate.

Este de necrezut cum multe cupluri se casatoresc inainte ca unul din ei sa fie in stare sa sustina familia, dar ei fac copii, apoi certurile incep - ca nu sint destui bani, timp, liberate sau distractii.

Articolul “Work and Family” din 11 Iunie, 08 din The Wall Street Journal admite ca “Cercetarile arata ca ingrijirea copilului in primul an de viata are putere deosebita in dezvoltare, si ca stind un timp mai indelungat cu copilul poate usura depresia post-partum la unele mame”. Cind unele companiile dau in medie 15 saptamini de concediu de maternitate sint puse la zid pentru ca nu dau mai mult, intrebarea este:

A cui responsabilitate este de a fi prezenta mama in primul an de viata al copilului?

A statului? A firmelor? Cred ca nu. Primii 5 ani, si nu numai, sint cruciali in dezvoltarea emotionala, sociala si psihologica a copiilor.

Copiii nu sint animale de campanie, avind nevoie de ingrijire numai in caz de pericol, sau care sint hraniti la un capat si curatati la altul. In fiecare zi creierele lor cresc si se dezvolta.

Care e solutia? O mai buna planificare. Ideea este ca atunci cind devii parinte trebuie sa-ti schimbi prioritatile de la satisfactia individuala (prin cariera) la satisfactia in grup (prin familie).

29.09.2008

Adulti copii - de Doru Pope

Am călătorit săptămâna aceasta. Nu m-am simţiti bine 100% pentru că miercuri pe la amiaz, în timp ce treceam strada pe la o trecere de pietoni spre parcarea unde-mi era maşina a venit unul cu o camionetă şi era gata-gata să dea peste mine. Într-o sforţare supraumană m-am tras înapoi şi am evitat coliziunea, dar mi-am rănit un muşchi la pulpa piciorului drept şi şciopătez destul de bine. Dar joi a trebuit să călătoresc, aşa că am plecat la drum.

La aeroport aşteptam să mă urc în avion. Nu mă grăbeam pentru că bagaje nu aveam în mână şi călătoream oricum la clasa 1. În faţa mea, aşteptându-şi rândul, un bărbat şi-o femeie. Trecuţi de prima tinereţe, se ţineau de mână şi se uitau galeşi unul în ochiul celuilalt. Din când în când se aplecau unul pe umărul celuilalt, sau furau câte un sărut uşor. La un moment dat, se pare că el i-a strâns mâna doamnei prea tare, şi piatra inelului de pe mâna ei stângă a rănit-o puţin. Ea a scos un „aoleo” în surdină, şi-a tras mâna dintr-a lui, a analizat cu grijă degetul, apoi i l-a arătat şi bărbatului. Acesta i-a apucat mâna, a dus-o la buze şi a sărutat locul cu pricina. Ce fain!

Mi-am amintit de loviturile copilăriei, în care veneam acasă plângând, dar un sărut al mamei era suficient să mă facă să-mi treacă durerea!

Apropo de mama, săptămâna aceasta a trecut un an de la plecarea ei la Domnul. Şi acolo la aeroport, m-au năpădit amintirile. În urmă cu vrei 3-4 ani am fost în ţară, pe când trăia ea. Am dormit la ea o noapte. În fosta mea cameră, în care am dormit în copilărie. Eu mă culcasem, dar la un moment dat mama a venit în cameră, m-a învelit bine la spate cu plapuma apoi m-a pupat pe frunte, mi-a spus cu duioşie „Doruţul meu” şi a plecat. Eram de peste 50 de ani, dar gestul ei mă catalputase cu zeci de ani în urmă, în copilărie. Pentru mama nu mă schimbasem. Nici şcolile, nici funcţiile, nici răspunderile, nimic nu făcuse ca ea să mă considere copilul ei şi să mă alinte exact ca-n pruncie.

Acolo la aeroport mi-a venit chestia asta în minte, m-am uitat la cei doi îndrăgostiţi alungându-şi durerea cu un sărut, şi mi-am dat seamă că într-un mod ciudat, în noi rămâne copilul mereu prezent, acel copil care are nevoie de dragoste, de sărut, de îmbrăţişare de îngrijire. Altfel probabil că nici nu ar fi posibil că simţim nevoia după „Tatăl ceresc”. Înciuda realizărilor vieţii, câteodată mă culc în pat şi doresc să-i simt braţele Lui cum mă înconjoară cu dragoste şi buzele cum îmi şoptesc cu duioşie, „te iubesc fiul meu! Te iubesc!”

26.09.2008

Decat sa mint,... - de Doru Pope

Am fost invitaţi la masă la nişte tineri. Cândva le-am fost păstor şi chiar i-am cununat. Băiatul din familie de creştini, fata nu! Dar s-a întors şi ea la Domnul. Şi s-a întors nu aşa de formă, ci serios de tot. Eu sincer să fiu am avut puţină îndoială cu privire la pocăinţa ei: de o frumuseţe de foto-model, deşteaptă brici, dintr-o familie ft bogată, mă întrebam dacă nu e cumva un foc de paie. Adică, experienţa m-a făcut să fiu… deformat în părerile mele cu privire la de ce se „pocăiesc” anume oameni.

Dar tânăra soţie, acum la 3-4 ani de la căsătoria ei, m-a făcut de ruşine. Cum? În timpul mesei la ea acasă am povestit de una-alta. Printre poveşti, despre părinţii ei care muncesc la Microsoft. Aceştia au venit din Canada în SUA şi şi-au adus cu ei şi copiii. Apoi au primit cu toţii „green card-ul”. Acum părinţii urmează să ia cetăţenia. Şi fiica lor, ar lua şi ea cetăţenia americană. Acesta este un vis al multora… Oricum, pe formularul de cerere, trebuie specificat unde ai locuit în ultimii cinci ani. I-am spus tinerei femei că deoarece are domiciliul şi cu părinţii ei, poate scrie că a locuit acolo. La care ea a reacţionat aproape cu mânie: „dar asta ar fi o minciună! Eu nu am locuit în SUA ci în Canada! Şi decât să mint, mai bine rămân fără cetăţenia americană!”

După prânz, vorbeam cu soţia în maşină: oare câţi creştini ar fi avut vreo problemă cu a minţi pe un formular ce-ţi asigură cetăţenia americană, mai ales când nu ar fi fost vorba de o minciună 100%, mai ales că, în acte fata figura la adresa părinţilor iar nimeni nu ar fi putut verifica chestia asta? Aveam de-a face cu semnele unei pocăinţe reale. Mi-a fost ruşine de îndoielile mele, dar şi de propunerea că ar putea scrie în cerere un neadevăr.

17.09.2008

Fa-l fericit pe partenerul tau de viata - preluat de Daniel Branzai

„Niciodata parca nu am destul timp“. Daca esti ca majoritatea americanilor, probabil ca ai spus aceasta o data sau de doua ori – posibil chiar in ultimele douazeci si patru de ore! Intrebarea este, pentru ce ai nevoie de mai mult timp? Ca sa muncesti? Ca sa joci ceva? Ca sa petreci timp cu partenerul tau de viata si cu copiii tai? Sau pentru toate acestea trei precum si pentru alte douazeci? Scriptura ne spune sa ne „numaram bine zilele“. Zilele noastre pe pamant pot fi scurte; nici unuia dintre noi nu ni s-a dat vreo asigurare ca relatia noastra de casatorie va merge bine sau ca partenerul nostru de viata sau copiii nostri vor trai sa vada o alta zi. Daca ti-ai pierde partenerul de viata maine (fie prin divort, fie prin moarte), ai avea vreun regret cu privire la felul cum ai folosit timpul pe care l-ai avut la dispozitie cu el sau cu ea? Daca da, atunci aceasta biruinta este pentru tine.

Acum cateva sambete, le-am luat pe cele doua fiice ale mele intr-un parc local ca sa se bucure de o dupa-amiaza de plimbare cu rolele si de zbenguiala generala. In timp ce stateam pe marginea gropii de nisip in care se juca fetita mea in varsta de cinci ani, am observat una din familiile tinere din biserica noastra care aparent venise in parc pentru acelasi motiv. Dar ei nu pareau sa se distreze la fel de mult ca noi. Si stiam de ce. Sotul, pilot in cadrul Fortelor Aeriene, se pregatea sa fie transferat in Coreea pentru un an, timp in care urma sa fie despartit de sotia sa si de cei doi copii mici. Pe cand ii urmaream, stiam ce incercau sa faca: ingramadeau inca cateva minute de stat impreuna inainte de plecarea lui foarte apropiata. (Ai observat vreodata cat de imposibil este sa incerci sa te distrezi?) Mi-am imaginat ca familia aceasta experimentase aproape tot ce se putea trai impreuna in ultimele cateva zile. Cu toate acestea, n-au indraznit sa piarda ultimele lor ceasuri de stat impreuna si regretau ca n-au petrecut mai mult timp unul cu celalalt.
Continuare in pagina anexa

06.09.2008

Dumnezeu mi-a salvat căsnicia - de Kathy Gilmore

După cinci ani de căsnicie, soţul meu mi-a mărturisit că a comis adulter cu nenumăraţi bărbaţi din ziua căsătoriei noastre. Paul şi cu mine ne-am întâlnit nu la mult timp după ce am terminat colegiul. Mă dusesem la un studiu biblic, şi în clipa în care l-am văzut am ştiut că va fi soţul meu. Nu a fost tocmai dragoste la prima vedere, ci un sentiment calm de siguranţă şi de dedicare de care nu m-am îndoit niciodată că venea de la Dumnezeu. Cu toate acestea, la a doua noastră întâlnire, o bombă a zguduit imaginea idilei mele în Eden. La capătul cărării pe care ne plimbam, mi-a arătat câţiva oameni şi a spus: „Vezi oamenii aceia? Sunt gay. Şi aşa sunt şi eu”. Acelea au fost ultimele cuvinte rostite pentru următoarele două ore. Milioane de întrebări se luptau pentru atenţie în acele prime momente şi erau de luat decizii care aveau să întărească sau să distrugă relaţia noastră. Cea mai importantă întrebare era: „Ce cred eu cu adevărat?”.
Continuare in pagina anexa

05.09.2008

Fiule, trebuie să vorbim

De mult timp am vrut să-ţi vorbesc despre ce simt cu privire la faptul că eşti gay, dar nu era timpul potrivit. Nu ştiam ce să spun, fără să mă supăr sau să mă cert cu tine. I-am spus mamei că Dumnezeu va găsi timpul şi locul şi îmi va da cuvintele pe care să le spun. Acel timp a venit.” Stăteam la uşa salonului 842, la Spitalul Metodist Central, în Memphis, fără să ştiu la ce să mă aştept. Mike, fiul meu cel mai tânăr, a răspuns când am bătut în uşă. De fiecare dată când soţia mea şi cu mine am venit să îl vizităm la spital, aceasta ne-a readus în memorie acea zi din luna mai a anului 1994, când medicul ne-a spus că Mike era într-un stadiu avansat al SIDA. Doctorul i-a spus mamei lui că Mike mai avea probabil de trăit între trei şi şase luni.

De data aceasta avea numai două perfuzii (sau aşa cum le-am spus eu întotdeauna, IV). Am observat că îşi mâncase deja supa. Ne-am întrebat unul pe celălalt ce facem. A spus că temperatura lui scăzuse şi că medicul va face nişte teste în ziua următoare. După aceea putea să se întoarcă acasă
.
Continuare in pagina anexa

02.09.2008

Răspuns la rugăciunile unei soţii

După zece ani de căsnicie, eram în pragul sinuciderii. Lupta ascunsă a soţului meu cu homosexualitatea mă distrugea. Am început să mă întâlnesc cu Lance în liceu şi relaţia noastră a continuat la colegiu. Îmi plăcea să mă aflu în preajma lui, dar concentrarea lui intensă asupra prieteniilor masculine mă făcea să mă simt părăsită. Îmi alimenta şi suspiciunile mele în creştere că se lupta cu homosexualitatea, chiar dacă nu vorbisem niciodată despre aceasta.

Am încercat să mă întâlnesc cu alţi tipi, dar nu se comparau cu Lance. „De ce trebuie să continui să simt aşa cum simt cu privire la el?”, mă întrebam eu. Ar fi fost mult mai uşor dacă aş fi putut să mă îndrăgostesc de cineva care mă vroia, în loc să nu renunţ la ceva care nu mergea.

După doi ani de despărţiri care mi-au frânt inima, şi de împăcări, toate prea scurte, i-am dat lui Lance un ultimatum, când eram în ultimul an: ori te căsătoreşti cu mine, ori ieşi din viaţa mea definitiv. Spre şocul meu, dar spre marea mea încântare, a spus da.

Am intrat într-o căsnicie confortabilă. Ne iubeam unul pe celălalt, împărtăşeam multe interese comune, aveam posibilităţi strălucite în carieră şi mergeam în vacanţe frumoase. Cu toate acestea, după şase luni, Lance a devenit deprimat. Nu mă simţeam în largul meu, ca şi cum eram avertizată de venirea unei crize.
Continuare in pagina anexa

30.08.2008

Mamă, am SIDA !

Era 23 iulie 1988, în salonul 414 la etajul patru al Spitalului Century City , în California. Soţul meu Bob şi cu mine veniserăm în grabă acolo de la Washington, fiindcă temperatura fiului nostru Scott atinsese 41,1° C. Era posibil să moară.

Apoi a venit mărturisirea care ne-a schimbat vieţile pentru totdeauna. „Mamă şi tată,” a spus Scott, „am SIDA. Medicii mi-au dat de la 9 la 24 de luni de trăit.”

Am fost şocată, dar nu mai mult ca atunci când Scott ne-a spus că era gay. Şi de când am aflat în anul dinainte că era seropozitiv, citisem efectiv tot ce am putut găsi despre HIV/SIDA. Aşa că mintea mea era oarecum pregătită, deşi nu mă aşteptasem să fie atât de curând.

Cu toate acestea, în inima mea s-a întâmplat altceva – ceva ce desfide o explicaţie la un nivel pur omenesc. În loc de disperare, era pace. Din acel prim moment, când emoţiile mele erau amorţite de şoc, SIDA nu a putut să mă biruie la un nivel spiritual. Acelaşi lucru era adevărat pentru Bob şi Scott. Drept rezultat, SIDA nu am putut niciodată să ne învingă cu adevărat.

Auzirea diagnosticului în acea noapte, a schimbat felul în care mă raportam la homosexualitatea lui Scott. Când Scott ne-a spus prima oară că era gay, ne-a fost foarte greu. Speranţa şi rugăciunea noastră era ca fiul nostru să lase în urmă viaţa homosexuală.
Continuare in pagina anexa

21.08.2008

Din adâncimile disperării la o stare de laudă - de Terri Brown

Poate că îmi pierdeam minţile. La urma urmei, nu era ca şi cum tocmai aş fi aflat despre homosexualitatea lui. Trecuseră câţiva ani de atunci şi făcusem ceea ce cei mai mulţi oameni mi-au spus să fac – „acceptă pur şi simplu”.

Nu pot respira! A fost primul meu gând când m-am trezit în acea noapte. Era ca şi cum ceva mare şi negru m-ar fi ţintuit de pat şi eram paralizată de teamă. După ceea ce a părut a fi o eternitate, mi-am înfruntat teama şi m-am aşezat pe marginea patului. Tocmai privisem pe cineva punând o armă la capul fiului meu şi apăsând pe trăgaci. Un alt coşmar despre fiul meu gay; era al doilea vis oribil în numai câteva săptămâni. M-am uitat la ceas şi m-am gândit să îl sun să văd dacă era bine (locuieşte în alt stat) dar apoi m-am gândit: „Este miezul nopţii, o să creadă că mi-am pierdut complet minţile”.

Nu la mult timp după aceste vise, căţeluşul meu, Cody, lipsea. Devenisem mai ataşată de acest câine decât îmi dădusem seama. Dimineaţa, în timpul meu liniştit, când lacrimile îmi curgeau, Cody venea şi îşi punea capul mic pe piciorul meu, ca să mă mângâie. Am pus afişe în tot oraşul, l-am căutat cu înflăcărare, ne-am rugat pentru întoarcerea lui şi de câteva ori pe zi ieşeam afară şi îl strigam.
Continuare in pagina anexa

20.08.2008

Înfruntând cele mai mari temeri ale mele - de Willa Medinger

L-am cunoscut prima dată pe viitorul meu soţ Alan când eram la gimnaziu. O mulţime de fete care arătau bine îl plăceau, dar lui îi plăcea cel mai mult de mine.

Am început să ne întâlnim în clasa a noua. Îmi amintesc că gândeam cu mintea mea prostuţă: Chiar nu-mi place de el! Dar era o apărare: se părea că ori de câte ori cineva mă plăcea cu adevărat, spuneam aceasta. Era atât de echilibrat, întotdeauna economisind pentru viitor. Mă gândeam: „Ce om plictisitor!” Dar după colegiu, când am început să văd unele realităţi ale vieţii, am înţeles că acele lucruri ale lui Alan erau caracteristici minunate Am început să-l iubesc din ce în ce mai mult. Când Alan mi-a cerut să mă căsătoresc cu el, am acceptat. Fără să ştiu, era deja implicat în homosexualitate de şapte ani.

Primii doi ani ai căsătoriei noastre au fost ideali. Am avut un timp minunat, dar după naşterea celor două fete ale noastre, au început să iasă la suprafaţă tot felul de lucruri din copilăria mea, o varietate de sentimente de nesiguranţă şi anxietate. Cred că multe probleme cu care Alan s-a confruntat mai devreme în viaţă au început să iasă la suprafaţă şi în cazul lui. După aproximativ cinci ani de căsătorie, lucrurile au început într-adevăr să se înrăutăţească între noi.
Continuare in pagina anexa

19.08.2008

Maturizându-mă prin durere - de Anita Worthen

Fiul meu, homosexual? Mă simţeam copleşită de vină şi durere şi eram hotărâtă să-l „pun la punct” cu orice preţ.

Când fiul meu de 16 ani, Tony, a început să nu mai vină acasă noaptea, am fost îngrijorată. Nici măcar nu ştiam numele prietenilor lui. Într-o zi m-am furişat în dormitorul lui ca să aflu ce se petrecea. Am găsit o bucată de hârtie în portmoneul lui şi am început să scriu în grabă nume şi numere de telefon. Deodată a intrat Tony. „Ce crezi că faci?” a strigat el, cu ochii strălucindu-i.

Faţa mi s-a înroşit de jenă, dar vocea mi-a rămas calmă. „Tony, vreau să ştiu unde eşti. Când nu vii acasă, trebuie să ştiu unde să sun.”

Ne-am certat câteva minute, apoi a lansat bomba. „Ei bine, ştii că sunt gay, nu?” Mintea mea a îngheţat. Tony a început să umple tăcerea jenantă cu detalii îngrozitoare. Cu trei luni în urmă făcea autostopul spre casă când un consilier de la şcoală l-a luat cu maşina şi l-a sedus. Acum îşi accepta „noua” identitate şi ajunsese să cunoască alţi homosexuali. „Şi mami”, a încheiat el, „am găsit bărbatul viselor mele. De acum totul va fi bine!”
Continuare in pagina anexa

13.08.2008

O altfel de moarte - de Gloria Zwinggi

Când am aflat prima dată de implicarea fiului meu în homosexualitate, m-am făcut mică din cauza neîncrederii, fricii, vinei şi ruşinii. Năucită, m-am retras din lume în mare confuzie şi supărare. Cui îi puteam spune? Cine m-ar fi putut înţelege? Fiul meu, singurul meu fiu! Cine înţelegea durerea copleşitoare şi îngrozitoare cauzată de spaima mea pentru viaţa lui? Au fost zile şi săptămâni, când viaţa mergea înainte fără ca eu să fiu conştientă de evenimentele de fiecare zi. Din când în când, deveneam pe jumătate conştientă de conversaţiile şi împrejurările din jurul meu. Vroiam să strig: „Cui îi pasă? Nu vedeţi cât de triviale sunt acestea pentru mine? Nu puteţi simţi durerea mea? Ajutaţi-mă – sau daţi-vă la o parte din calea mea!”.

Rătăcind în pustiu

Pe vremea aceea, nu eram familiară cu Exodus International. Prin urmare, am rătăcit în singură în pustiu, stăruind pe lângă Dumnezeu să-mi dea răspunsuri.
„Cum s-a putut întâmpla asta?” L-am întrebat iar şi iar.
„Arată-mi cum să rezolv asta.” Nu aceasta trebuie să facă mamele – să rezolve problemele copiilor lor?

În timp ce lunile treceau, ceva s-a întâmplat în interiorul meu. Confruntarea cu neajutorarea mea totală, m-a adus mai aproape de Isus Hristos. În întristarea mea am căutat mângâiere în braţele Lui.

Am înaintat prin valea lacrimilor în mod elegant? În niciun caz! Au fost vremuri când mă închideam în casă şi ţipam. Uneori, în weekenduri, încuiam uşile, mă întindeam în pat, şi plângeam ore întregi. Am trecut prin întristare, tristeţe, lipsă de raţiune şi isterie. Poţi să o spui, am fost acolo.
Continuare in pagina anexa

12.08.2008

Unde dragostea nu vede moartea - de Elisabeth Mittelstadt

„Mamă, l-am găsit pe bărbatul viselor mele. Îl cheamă Ştefan şi este atât de drăguţ. Este înalt, suplu, blond, are ochi albaştri şi este nespus de amabil. Trebuie neapărat să-l cunoaşteţi...”

Aceasta a fost vestea îmbucurătoare pe care Sonja le-a transmis-o părinţilor ei prin telefon în 1998. Dar în loc să se bucure de ea, familia Weber a rămas şocată, deoarece fiica lor, care nu le făcuse niciodată probleme, a continuat: „... şi încă ceva, mama, înainte a fost dependent de droguri şi timp de câţiva ani a întreţinut relaţii homosexuale – şi este HIV-pozitiv. Dar de câţiva ani s-a întors la Domnul şi este curat. Lucrează împreună cu mine la misiunea Heli din Elveţia”.

Sonja este o tânără raţională şi inteligentă, care vorbeşte patru limbi. Primii 14 ani din viaţă şi i-a petrecut în Chile, unde părinţii ei au fost misionari. „Sonja avea întotdeauna o inimă sensibilă la nevoile celor slabi, a celor marginalizaţi, a celor în suferinţă – mărturiseşte mama ei – dar este o deosebire între a-i ajuta pe alţii şi a te pune conştient în pericol de moarte.”
Continuare in pagina anexa

11.08.2008

Povestea de vindecare a unei familii - de familia Winslow

Povestea lui Rob
Mătuşa mea a fost principala mea bonă, şi pentru motive necunoscute, mi-a dat păpuşi şi îi plăcea să mă îmbrace în haine de fată. Nu era o formulă pentru succes în Texasul rural. Una dintre primele mele amintiri este cum încercam să ascund păpuşile pe cale mi le dăduse mătuşa mea, ca tatăl meu şi cei trei fraţi mai mari ai mei să nu le arunce. Au încercat să mă ajute spunând: „Băieţii nu trebuie să se joace cu păpuşile”. Credeam că sunt diferit; poate că nici măcar nu eram băiat.

Mă simţeam izolat şi am hotărât că tatăl şi fraţii mei erau josnici – că toţi bărbaţii erau cruzi. Nu vroiam să mă asociez cu ei niciodată. Mă simţeam foarte singur.

Când băiatul de peste stradă m-a invitat în camera lui, am crezut că îmi oferea prietenie. În schimb, m-a molestat şi m-a umilit. Nu am cuvinte pentru ce s-a întâmplat şi nu aveam pe nimeni căruia să îi spun pentru că familia mea nu vorbea niciodată despre lucruri sexuale. Copiii de la şcoală m-au etichetat „poponar”, „fetiţă” şi „homo”, dar eu nu înţelegeam etichetele. Am dezvoltat o dorinţă pentru masculinitate, care s-a dezvoltat în dorinţă pentru bărbaţi. Puţin îmi dădeam eu seama ce se întâmpla, şi nu puteam întreba pe nimeni. Din nou nu aveam cuvinte pentru ceea ce simţeam, sau pentru ceea ce eram.

M-am dus la colegiu şi am citit că Dumnezeu mă iubeşte, ceea ce m-a condus imediat la o legătură cu Hristos. Faptul că Dumnezeu mă iubea se armoniza cu frumuseţea pe care o găsisem în natură şi artă. Creştinii au devenit primii prieteni pe care i-am avut vreodată. Am păstrat tăcerea despre dorinţele mele secrete chiar şi cu Dumnezeu, pentru că nu se discuta niciodată despre sex, cu atât mai mult despre homosexualitate. Când mi-am făcut cunoscută lupta, am îngropat-o sub faţada că eram bine. Aceasta mulţumea pe toată lumea, dar inima mea se simţea singură.
Continuare in pagina anexa

07.08.2008

Ce am învăţat ca mamă - de Mary Lebsock

Descoperirea homosexualităţii fiului meu m-a aruncat în cea mai adâncă disperare. Chiar după luni întregi de tristeţe, nu aveam idee cum să ies din groapa disperării. A fost o vreme când nu puteam nici măcar vorbi despre evenimentele care avuseseră loc în familia noastră, fără să izbucnesc în lacrimi. Îmi era extrem de ruşine de faptul că Kent, fiul nostru cel mare, alesese să intre în aşa-numitul stil de viaţă „gay”.

Totul a început cu o scrisoare pe care am găsit-o, pe care o scrisese Kent. Soţul meu şi cu mine l-am confruntat, şi el a recunoscut că era implicat din punct de vedere homosexual.

Deşi am reuşit să îi spunem lui Kent că îl iubim în ciuda a orice, ceva a murit înăuntrul meu. Imaginea persoanei care am crezut că este fiul meu s-a schimbat pentru totdeauna. Toată speranţa că viaţa mea are sens, părea să fi dispărut din cauza problemei copleşitoare din familia noastră.

Eşti complet ratată ca părinte, mi-am spus mie însămi. Opinia societăţii despre homosexualitate mă făcea să mă simt ca o persoană de clasa a doua. Deşi ştiam că nu era adevărat, mă simţeam ca singura mamă care se confruntase vreodată cu această problemă.

Eram foarte îngrijorată de viitorul lui Kent. Era un tânăr strălucit. Mi se părea că renunţa la tot viitorul lui din cauza implicării homosexuale.
Continuare in pagina ANEXA

Când Dumnezeu l-a creat pe TATI - de Erma Bombeck

Când Dumnezeu i-a creat pe TATI, El a început printr-un contur prelung. Un înger, ce se tot învârtea pe-acolo, L-a întrebat:- Ce fel de TATA mai e si asta, Doamne? Daca pe copii îi vei face de-o schioapa, de ce-i faci pe TATI atât de înalti? Nici un TATA nu va fi în stare sa se joace cu trenuletul fara sa îngenuncheze, nici sa-l înveleasca pe mezin cu plapumioara fara sa se aplece, ca sa nu mai vorbim ca va trebui de-a dreptul sa se încovoaie ca sa-l sarute de "noapte buna".Dumnezeu a zâmbit si a raspuns:- Da, dar daca îl fac dupa masura unui copil, la cine vor mai putea privi în sus copiii?Si când Dumnezeu a modelat mâinile TATALUI, le-a facut mari si late. Îngerul a dat trist din cap si a murmurat:- Oare Te-ai gândit bine, Doamne? Îti dai seama ce faci? Mâinile mari sunt întotdeauna aspre, si nu de putine ori stângace, mai ales daca e vorba sa prinda scaiul de la pampers, sa încheie nastureii de la jacheta baietelului, sa lege funditele din coditele fetitei sau - mai rau! - sa scoata aschia ce i-a intrat mezinului în deget când îsi cioplea barcuta…
Dumnezeu a zâmbit din nou si a raspuns:
- Stiu, stiu, ai dreptate. Dar vezi tu, mâinile acestea sunt încapatoare, în ele are loc aproape orice - de la toate nimicurile din buzunarul baietelului, pâna la toate figurinele de hârtie ale fetitei, plus sfori, suruburi, cuie… În acelasi timp, însa, ele sunt suficient de primitoare, ca în causul lor sa se cuibareasca fata unui copil.

Continuare in pagina ANEXA

04.08.2008

Gelozia

Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe braţul tău; căci dragostea este tare ca moartea, şi gelozia este neînduplecată ca locuinţa morţilor; jarul ei este jar de foc, o flacără a Domnului.” Cîntarea cîntărilor 8:6
Se vorbeşte des despre gelozie. Victimele ei sunt în general femeile, dar nici bărbaţii nu fac excepţie. Cum apare oare gelozia în viaţa de familie şi cît este ea de gravă…?Am auzit odată o vorbă despre gelozie.Ea spunea cam aşa:Orice femeie care iubeşte,este puţin geloasă. Gelozia nu este rea atunci când aceasta este cu măsură.Pînă şi Dumnezeul nostru este un Dumnezeu gelos cu privire la vieţile noastre : “Credeţi că degeaba vorbeşte Scriptura?Duhul, pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine.” Iacov 4:5 .

Gelozia devine un păcat atunci cînd aceasta depăşeşte limitele normalului.Auzim des despre soţi sau soţii răpuşi de gelozie care nu mai au încredere în partenerul de viaţă.Ea arată lipsa de încredere în persoana iubită.Ea poate să distrugă vieţi şi familii.Una din soluţiile pe care le avem pentru gelozie este încrederea în Dumnezeu.Noi trebuie să ne încredem în Dumnezeu în ceea ce priveşte viaţa noastră de familie şi în ceea ce priveşte gelozia.El o poate controla mai bine decît o putem face noi.
Încredinţează-ţi pe deplin viaţa ta în mâna LUI şi ai încredere că El ştie mai bine cum să lucreze.Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toate!

01.08.2008

Doamne nu cumva sunt eu?

Doamne, Dumnezeul lui Avraam,Isaac si Iacov. Iata-ma acum la biserica, inaintea Ta. Am intarziat putin. Motivul? Nevasta. Nu mi-a calcat camasa la timp. De aceea nici nu am luat-o cu masina, sa vina cu tramvaiul! Iti multumesc ca sunt aici. Priveste-ma si vezi-mi sfintenia. Ma scol in fiecare dimineata si 10 minute citesc si ma rog. Spune-mi Doamne, mai este cineva pe aici care sa bata acest record? Eu sunt prezent la fiecare program de la biserica. Sunt implicat in toate lucrarile spirituale posibile: comitet, fanfara, cor, comunitate, uniune… ei!!! In lucrarea cu copiii? Cum sa cobor pana acolo? Familia? De aceea am nevasta, si sper ca profesorii de la liceul crestin sa-mi educe asa cum trebuie copiii. Doamne, uite plicul de anul acesta, priveste suma si minuneaza-te… Am dat 11% din profitul de la magazinul alimentar. Asa cum spuneam, Doamne, sunt implicat in toate lucrarile… sunt peste tot prezent. Incep sa seaman cu Tine tot mai mult in atotprezenta.
Iti multumesc ca nu sunt ca toti pacatosii acestia… au mult de lucru pentru a ajunge la nivelul meu. Sper ca sesizezi ca si a mea masina este pocaita. Am abtibild cu “God is my copilot”, semnul pestelui. Binenteles ca in limba engleza, de ce nu, fratii din biserica trebuie sa invete limba engleza, de aceea am pus pe doua usi la biserica cuvintele: man si woman. Si fratii stiu ce inseamna.

Doamne ce pot sa mai spun? Faptele vorbesc de la sine. Respectul pe care l-am castigat impune. Pacatosii se tem de mine, ma saluta respectos cu pace, zambesc… dar eu ma incrunt, cum sa zambesti la biserica? Este un sacrilegiu. Si, Doamne, daca este nevoie de ceva, se rezolva, am usi deschise oriunde, la politie, la pasapoarte, la maternitate, la toate nivelele…

Multumesc pentru harul acesta! Eu fariseu de soi John Fariseying

29.07.2008

Cine-mi influenteaza adolescentul...

Sa fii parinte de adolescenti este o provocare continua. stiu am mai spus-o…

Una din tintele mele in educarea adolescentilor mei este de a-i ajuta sa gandeasca, sa face alegeri bune…cu alte cuvinte de a avea o influenta asupra lor …

Priveam diagrama de mai jos si mi-am dat inca o data seama ca pentru inima lor se mai bate si altcineva…parintii sunt in competitie directa cu alte influente… Se pare ca varsta la care influenta parintilor scade dramatic este dupa 13-14 ani…

Unul din lucurile care mi se pare important este mediu de formare. Atat pentru baieti cat si pentru fete…parintii trebuie sa fie atenti la acest mediu de formare…sa fie inclusi in el si daca sunt destepti si creativi chiar sa-l formeze pentru adolescentii lor…

Ce ma ajuta?

- Copiii e bine sa fie implicati in activitatile bisericii unde exista un lider de tineret cu viziune si care ii ajuta in dezvoltarea lor.
- Cand sunt inca in middle school(gimnaziu), nu e bine sa mersul la biserica(programele de tineret, cel putin) sa fie optional.
e bine ca scoala in care sa formeaza, si isi imbunatatesc cunostintele sa aiba valori corecte, bune, care sa le permita sa aiba prieteni buni. Uneori asta inseamna o scoala privata sau mutarea intr-n alt district. Dar merita.
- Sunt binevenite intalniri in care participa tineri ceva mai mari care au marturii frumoase de viata, care-L urmeaza pe Dumnezeu..
- Parintii e bine sa-i invete sa slujeasca cu bucurie inca de mici…in lucuri mici… Si poate cel mai important lucru pentru parinti este: inceteaza cicaleala si incepe ascultarea. Un parinte care ii doar “predica” copilului si nu isi face timp sa-l auda, sa-i asculte opinia, este pe un drum gresit…

Alte sugestii asupra formarii unui mediu bun?
Preluat din Pe scara Cerului

27.07.2008

Casnicie intrata la apa

Se intalnesc doua prietene:
- Buna draga, felicitari, am auzit ca te-ai maritat, ia spune cum este?
- Foarte frumos, in fiecare seara ne plimbam prin parc, luam o barca si mergem pana in mijlocul lacului…
- Vai ce romantic! Si?
- Din mijlocul lacului el se intoarce cu barca iar eu innot.
- Atata distanta! Dar nu ti-e greu?
- Nuu… m-am obisnuit! Mai greu este pana ies din sac!

21.07.2008

In sfârşit, acasă

Era una din zilele acelea rare. Ştiţi ce fel de zile. Când m-am trezit din somn dimineaţa, m-am simţit împăcată cu lumea. Aerul era proaspăt şi mirosea a verdeaţă. Era o zi minunată şi totul era bine în lume. Era ziua mea liberă şi chiar ardeam de nerăbdare să mă apuc de curăţenie şi de spălat. Lucrez ca asistentă medicală într-un sanatoriu de îngrijire pe termen lung, cu foarte mulţi pacienţi şi uneori aşteptam cu bucurie acest tip de diversiune pe care ţi-l oferă munca în gospodărie. Nu întotdeauna. Dar din când în când, e o schimbare înviorătoare.
Pe la ora 8 a sunat telefonul. La capătul celălalt al firului am auzit glasul mamei. Era oarecum încordat, instinctiv am bănuit că s-a petrecut ceva rău. Mama era pe punctul de a plânge. A început prin a-mi spune că bunicul, tatăl ei, era îngrozitor de supărat pentru că sanatoriul particular în care fusese admis cu două săptămâni în urmă, nu-l cazase încă în aceeaşi cameră cu bunica. Aşa fusese înţelegerea: urma să împartă camera cu soţia lui. Noi îi promisesem acest lucru, iar el se bazase pe noi.

14.07.2008

"Shmily"

Bunicii mei erau căsătoriţi de mai bine de o jumătate de secol şi aveau un joc al lor, pe care îl jucau încă de pe vremea când se întâlniseră prima dată. Scopul jocului era să scrie cuvântul "shmily" într-un loc din casă, ştiut numai de cel care îl scria, iar celălalt trebuia să-l descopere. Scriau, pe rând, cuvântul "shmily" prin casă şi, de îndată ce celălalt îl găsea, era rândul lui să-l scrie.

Scriau "shmily", trăgându-şi degetele prin cutiile cu zahăr şi făină, ca să aştepte până când celălalt umbla în ele ca să gătească. Îl scriau cu colorant alimentar pe geamul aburit al curţii interioare, unde bunica ne dădea să mâncăm budincă fierbinte, făcută în casă. "shmily" era scris şi pe oglinda aburită, după un duş fierbinte, unde reapărea de fiecare dată după o baie. La un moment dat, bunica a derulat chiar un sul întreg de hârtie igienică, pentru a scrie cuvântul pe ultima porţiune de hârtie.

Nu era loc unde să nu poată răsări acest cuvânt. S-au găsit bileţele pe care era scris, în grabă, "shmily", în bordul maşinii, pe banchete sau lipite de volan. Erau îndesate în vreun pantof sau vârâte sub pernă. "shmily" era scris pe praful sau în cenuşa din cămin. Cuvântul acesta misterios era o parte importantă din casa bunicilor, tot aşa cum era mobila.

Continuare in pagina anexa

11.07.2008

Buget de familie - de George Pordea

Dacă ar trebui să aleg unul din subiectele care produce mari tensiuni în familie nu aş putea rămâne nepăsător faţă de subiectul finanţelor, care este un subiect foarte controversat. Cred că un cuplu ar trebui să înveţe să comunice liber despre orice, însă am descoperit că acest subiect al banilor intră în discuţie doar în perioadele de criză, când soţul sau soţia simte că nevoile materiale nu sunt împlinite. Aş dori să dezbatem împreună câteva principii biblice şi practice care să ne ajute în acest vast domeniu al finanţelor.
O persoană îşi câştigă banii cheltuindu-şi viaţa
Timpul este viaţa. Timpul înseamnă viaţa. Nu ar fi greşit să punem semnul egal între acestea două. Când mergem la muncă, noi dăm din timpul nostru în schimbul unei sume de bani. Salariul este rezultatul final al unui timp trecut sau al unui timp cheltuit. De aceea, putem merge chiar mai departe în gândirea noastră pentru a afirma că modul în care o persoană îşi cheltuieşte banii este modul în care îşi cheltuieşte viaţa. Dacă o persoană îşi risipeşte banii, ea îşi risipeşte de fapt viaţa. Dacă o persoană este neînţeleaptă cu banii ei, este de fapt neînţeleaptă cu viaţa ei. Dacă o persoană este zgârcită cu banii ei, este zgârcită cu viaţa ei. Dacă o persoană este înţeleaptă cu banii ei, este de fapt înţeleaptă cu viaţa ei.
Continuare in pagina anexa

09.07.2008

Despre ură, dragoste, iertare şi acceptare - de Daniela Dumitru

COMPASIUNE ● Nu e prea tîrziu să ierţiCînd tatăl meu a murit, nu eram pregătită încă să îl iert. Nu ne-am înţeles niciodată, nu am comunicat niciodată şi nici nu i-am dus dorul vreodată. De fapt, îl uram, ca şi pe mama. A trebuit să moară ca să înţeleg cît de mult l-am iubit. Înainte de a muri ştiam că va pleca dintre noi, pentru că avea cancer cu metastaze, dar tot nu eram în stare să îi spun ceva frumos, să îl iert şi să îl îmbrăţişez. Nici nu cred că l-am îmbrăţişat vreodată pe tata decît poate la vreo onomastică la care ne întîlneam de complezenţă. Cînd l-am văzut pe patul de moarte nu am putut spune nimic din ceea ce aş fi vrut să îi spun şi tot ce am reuşit să scot din mine a fost o lacrimă pe care a observat-o imediat şi m-a întrebat: "Ai lăcrimat?". Da, lăcrimasem prima oară pentru tata şi îmi părea bine că mă văzuse, fiindcă era şi acesta un fel de a comunica indirect.
Citeste intregul articol in Jurnalul National

02.07.2008

Dumnezeu e tot...

Căsătoria este singurul joc al vieţii în care ambii parteneri fie pierd împreună, fie câştigă împreună"

Dumnezeu va folosi căsnicia pentru a te lămuri (rafina) precum aurul în cuptorul lui. Da, într-adevăr, ea are momentele ei nespuse de fericire, dar Dumnezeu o va folosi pentru a te asemăna şi mai mult cu Fiul Lui. Eşti gata de o intensificare a purificării tale ? Asta este ceea ce va face căsnicia !

Luptă-te ca un creştin, ca o creştină, (nu ca soţ, sau ca soţie - crezând că beneficiezi de un avantaj faţă de Dumnezeu în ce-l priveşte pe cel de lângă tine fiindcă te-ai căsătorit cu el; la urma urmei şi Dumnezeu este căsătorit cu noi !!) fără să crezi că este de datoria ta să-ţi schimbi partenerul, ci să te schimbi pe tine ! Nu să pretinzi schimbare, ci să arăţi schimbare. Nu să ceri să fie mai bun, ci să arăţi că eşti mai bun, mai bună. Francis de Assisi a spus: De acum încolo, “vreau, nu să fiu înţeles, ci să înţeleg; vreau nu să fiu iubit, ci să iubesc”. Acest crez de viaţă al lui Assisi ar trebui să ne motiveze şi pe noi.

A deaf husband and a blind wife are always a happy couple. Danish proverb Marriage is the art of two incompatible people learning to live compatibly.

Datorită acestor considerente, diavolul răgneşte ca un leu să distrugă orice familie.

După cum subliniază Iosif Ţon:

Una dintre cauzele destrămării multor căsnicii este lipsa de înţelepciune, de pricepere şi de
cunoaştere. În toate marile şi micile ocupaţii ale vieţii, oamenii intră după ce fac şcoală. Numai în
căsătorie, cea mai de seamă ocupaţie a vieţii, oamenii intră aproape analfabeţi, crezând că
aceasta se învaţă de la sine.

Pornografia destrama familia . Heidi and Michael O'Brien's Story

30.06.2008

Metode de disciplinare - de Cusman Cionca

Modelarea comportamentului copiilor este preocuparea vitala a parintilor. Am discutat despre cateva cai de a realiza aceasta, dar care este cea mai potrivita metoda intr-o anumita situatie? Metode care dau rezultate bune in anumite imprejurari esueaza in altele. Trebuie sa stim cand sa aplicam o strategie sau alta. Desi nu exista solutii universal valabile, avem la dispozitie o serie de principii pe care ne putem baza pentru alegerea metodelor de disciplinare. Acest articol isi propune sa ofere cateva linii orientative in acest sens. -
Imitarea
In procesul de educare a copilului, avem la dispozitie o metoda care nu presupune niciun efort din partea noastra: imitarea. O folosim constant cu rezultate variate. Cand noi insine ne purtam cum se cuvine, copiii nostri invata sa se poarte frumos. Cand actele noastre comportamentale dovedesc lipsa de maturitate, ce altceva pot invata copiii de la noi? Imitarea se situeaza mai presus de orice alta „metoda” de educare. In cea mai mare parte a sa, comportamentul copilului este o oglinda a celui parintesc. Unicul mare dar pe care il putem oferi copiilor nostri este exemplul personal. Alte „metode” de disciplinare sunt, in realitate, descrieri de buna purtare in folosul parintilor. Ele nu inlocuiesc exemplul, doar ne ajuta sa-l dam copiilor nostri.
Comunicarea
Copilul nu poate raspunde la cerintele noastre, daca nu intelege ce asteptam de la el. Aceasta inseamna ca disciplinarea trebuie sa inceapa cu o buna comunicare intre parinti si copii. Uneori este de ajuns sa stam de vorba cu ei. In alte situatii, trebuie folosite metode diferite. Oricum ar sta lucrurile, incepem intotdeauna cu comunicarea. Telul nostru final este autodisciplina, iar comunicarea este primul pas spre realizarea autocontrolului.
Comunicarea poate sa fie un simplu „nu” adresat unui copil de 10 luni care-si arunca mancarea pe podea. Dar, intrucat un simplu „nu” este rareori suficient la aceasta varsta, trebuie sa fim gata sa continuam cu alta metoda. Mintea unui copilas de 9 luni nu poate patrunde sensul consecintelor logice, intrucat el nu face nicio legatura intre actul lui si al parintelui. In acest caz se foloseste pedeapsa corporala. Dar, daca-i dam peste manuta copilului pentru ca arunca mancarea pe jos fara sa-i spunem mai intai „nu”, facem o nedreptate. Intai trebuie sa vina avertismentul verbal si apoi pedeapsa corporala.
Consolidarea
Urmatoarea etapa in procesul de formare a comportamentului la copil este consolidarea cu ajutorul recompenselor. Un compliment, o imbratisare sau o inghetata, toate acestea sunt posibilitati de stimulare a comportamentului dezirabil. Oricare din aceste stimulente sporeste sansa repetarii lui! Si banii constituie un mijloc eficace de stimulare, dar prezinta dezavantaje, cum ar fi imposibilitatea de a-i acorda in cantitati mari. Chiar in privinta principiilor exista dispute. Majoritatea parintilor nu vor sa-i invete pe copii sa faca totul pentru bani. Cu toate limitele sale, principiul consolidarii cu ajutorul recompenselor joaca, desigur, un rol important in controlul procesului de modelare a comportamentului copilului. Cred ca cea mai buna intrebuintare a recompensei financiare este acordarea acesteia ocazional, pentru acte deosebite, nu pentru indeplinirea sarcinilor obisnuite in cadrul familiei. Astfel, se impiedica formarea ideii ca „este indreptatit sa primeasca plata”, precum si a motivatiei gresite. Banii devin astfel un fel de prima acordata pentru purtare exceptionala.
Consecintele naturale
Daca comunicarea nu si-a atins scopul, putem apela la consecintele firesti. Aceasta metoda este eficienta pentru stingerea oricarui comportament negativ, dar este, desigur, contraindicata atunci cand exista riscul sa provoace vatamare corporala grava. Problema noastra, a parintilor, este ca ne ferim de aplicarea consecintelor firesti ca metoda de disciplinare; ne este teama sa nu-i facem rau copilului si nu putem suporta sa-l vedem suferind. Ne gandim: „Nu pot lasa sa se intample asa ceva copilului meu”, asa ca intervenim. Va sfatuiesc, totusi, sa nu permiteti temerilor personale sa va impiedice sa faceti ceea ce trebuie pentru educarea copilului. Este mai bine sa sufere putina durere fizica, decat sa fie in permanenta cicaliti, loviti peste mana si angrenati in lupta pentru putere. Durerea temporara provocata de urmarile firesti ale unui act comportamental negativ este cel mai bun mijloc de a preveni ani intregi de nefericire. Da aproape intotdeauna rezultate mult mai bune decat toate vorbele si pedepsele din partea parintilor.
Pedeapsa corporala
La pedeapsa corporala se apeleaza in ultima instanta, atunci cand au dat gres toate celelalte metode care incurajeaza formarea autodisciplinei. Aplicarea pedepsei cu bataia usoara dezvolta sentimentul de dependenta la copii. Desi este necesara uneori, sa nu uitam ca nu slujeste la dezvoltarea autodisciplinei, ceea ce constituie o limita. Dumnezeu Se foloseste de provocarea durerii fizice pentru a-i ajuta pe fiii Sai sa traga invataturile cuvenite. Si noi trebuie sa procedam la fel. Sa limitam folosirea acestei metode de disciplinare numai in cazurile in care toate celelalte au dat gres.
Preluat din Viata de Familie