"De aceea ne şi străduim să-I fim plăcuţi, fie că suntem acasă, fie că suntem departe de casă. Pentru că noi toţi trebuie să fim arătaţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos..." 2 Corinteni 5:9,10Tabloul era de decenii în posesia familiei şi era atârnat în camera de zi. Era atribuit lui Peter Paul Rubens. După război, când nu prea mai aveau bani, s-au decis, cu inima grea, să îl vândă. Un expert în picturi vechi a fost chemat ca să estimeze valoarea tabloului. El l-a examinat cu minuţiozitate şi a scuturat din cap: „Îmi pare rău, tabloul nu este veritabil. Este o copie reuşită. Nu veţi primi mult pentru ea.“
Veritabil înşelător. Cum va fi când Dumnezeu va merge printre rândurile bisericilor noastre şi ochiul Său integru va cerceta viaţa şi fiinţa noastră? Ce se va dovedi ca fiind veritabil, neveritabil, deprins sau impus? Ceea ce stă deasupra – Hristos – este şi ceea ce este înăuntru?
Dacă citim Evangheliile vedem cum Isus S-a adresat tuturor oamenilor plin de îndurare şi de dragoste. Însă, pe cei care se dădeau evlavioşi şi nu erau, i-a mustrat aspru. Făţărnicia este o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Nu prea mai există altceva care să fie atât de aspru condamnat de către Biblie. Veridicitatea şi sinceritatea sunt caracteristici esenţiale ale vieţii spirituale.
Cum poate credinţa să devină veritabilă, să ajungă de la cunoaşterea cu mintea la experienţă a inimii? Tinerii care au crescut în cămine creştine se întreabă adesea acest lucru. Cât este evlavie deprinsă şi cât convingere personală? Mulţi se îndepărtează frustraţi deoarece au dobândit o imagine greşită despre Dumnezeu. În familiile creştine există pericolul de a se pune accent pe lucruri exterioare şi comportament potrivit în loc de a se concentra pe bine şi rău, drept şi nedrept. Aparenţa exterioară trebuie păstrată, chiar dacă în familie domnesc tensiunea şi certurile Aceasta duce la nesinceritate.
Mărturia noastră este adesea depreciată de neadevăr. Ne purtăm ca şi cum am fi ceea ce spunem, dar nu este adevărat. Vorbim de biruinţă şi avem înfrângeri. Nu este nicio ruşine să recunoşti greşelile şi slăbiciunile, dar este ruşinos să simulezi ceva ce nu există. Isus Hristos nu a murit pentru pretextele noastre, ci pentru păcatele noastre. Acesta este centrul Evangheliei. Dragostea lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii, acesta este primul lucru pe care ar trebui să îl transmitem copiilor noştri.
Ar trebui să fie important pentru noi ce gândeşte Isus despre noi şi nu cum ne consideră oamenii.
Poate copiii noştri ştiu multe despre Dumnezeu, dar cunoştinţele abstracte nu îi fac creştini. Să îi învăţăm prin exemplul nostru să se bazeze pe Domnul, să se încreadă în El şi să Îl urmeze. Dacă Hristos este centrul gândirii noastre şi El ne determină acţiunile, atunci suntem creştini autentici. Nu se cere impecabilitate, ci veridicitate.
Şi astăzi părinţii abuzează de Dumnezeu în educaţie ca de o ameninţare. Ne mai mirăm atunci când copiii se tem de El şi nu învaţă să vină la El plini de încredere?
La fel de îndoielnic este şi atunci când trasăm imaginea unui Dumnezeu care în îndurarea Sa închide ambii ochi şi trece cu vederea intenţionat fărădelegile noastre.
„Cine prezintă păcatul drept ceva inofensiv“, spune Peter Strauch, „face mântuirea prin Isus Hristos lipsită de orice importanţă. Cine trece cu uşurătate peste iad, nu va putea să înţeleagă nici dragostea salvatoare a lui Dumnezeu. Crucea lui Hristos păleşte astfel ajungând o anexă dogmatică, care nu ne mai impresionează în viaţă...“
Cu dragoste, Yvonne Schwengeler,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu