28.04.2011

Familia privită de pe cruce

Isus Cristos atârnat pe cruce. Separat de Tatăl, în agonie, chinuit de sete, respins de oamenii pe care i-a vindecat, îşi priveşte mama. Nimic din propria Lui suferinţă nu-L determină să ignore durerea mamei Sale. Responsabilitatea de fiu o transferă ucenicului iubit. Mama Lui are nevoie de ajutor. Trebuie să ai un caracter puternic ca să te gândeşti la alţii când trupul îţi este sfâşiat de durere. Lecţia pe care ne-o oferă Cristos pe cruce reflectă modul în care trebuie să ne raportăm la familie.

Astăzi, dacă privim familia secolului XXI putem spune că nimeni nu are timp de nimic. Trăim în agitaţie, într-o continuă goană după pâine şi uităm de relaţii. Părinţii îşi uită copiii în grădiniţe, copiii îşi abandonează părinţii în azile.Tot mai mulţi români pleacă în străinătate şi îşi lasă copiii acasă. Muncesc ca să le cumpere de toate, mai puţin dragostea pe care ar fi putut să le-o dea dacă ar fi rămas acasă.

Un studiu realizat de UNICEF România în 2010 susţine că 350.000 de copii aveau părinţii plecaţi la muncă în străinătate. Dintre aceştia, mai mult de jumătate aveau doar tatăl sau mama plecată, iar 126.000 de copii aveau ambii părinţi plecaţi în străinătate. Copii crescuţi de stradă, de prieteni, de anturaje proaste. Părinţii îşi găsesc la întoarcere odraslele cu calculatoare noi şi telefoane mobile, dar dependenţi de droguri sau alcool, cu şcoala abandonată, fiicele lor adolescente însărcinate. Copii din generaţia singurătăţii au ajuns să uite de afecţiune, de moralitate, de dragostea pentru părinţii lor.

Pe de altă parte, bătrânii noştri sunt tot mai uitaţi şi mai umiliţi. Mulţi sunt abandonaţi într-un azil. Oameni care au muncit până la epuizare ca să le ofere copiilor lor un viitor mai bun. Astăzi, copiii lor ajunşi oameni „mari”, sunt prea ocupaţi să le mai calce pragul, să le ofere o mână de ajutor, să-i asculte.

Cristos era pironit pe cruce când s-a gândit la mama Sa. Un model care ne arată clar că relaţiile nu pot fi neglijate, chiar dacă avem probleme, suntem stresaţi sau într-o goană după agoniseală. Acesta este genul de relaţie copii – părinţi. Lipsa părtăşiei în familie aduce singurătate şi lasă răni profunde.

Dumnezeu ne-a creat cu nevoia de a împărtăşi dragostea, atenţia şi grija. Cel mai greu moment din viaţa lui Isus nu a fost răstignirea, ci despărţirea de Tatăl.

Maleahi afirmă că „El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţi” (Maleahi 4:6).

Sursa: pasi.ro

08.04.2011

Starea de Har în care mă găsesc – Între darul de har şi povara de jale

“Eu as dori ca toti oamenii sa fie ca mine” e una din cele mai frumoase declaratii de fericire pe care o cunosc, o afirmatie paradoxala si unica printre afirmatiile auzite de mine din partea unui crestin necasatorit. Aceasta propozitie mi-a starnit interesul fata de parerile lui Pavel pe tema unui domeniu atat de strain lui – casatoria. M-am inscris deci la cursul de casatorie al corintenilor, nu pentru a-mi raspunde la intrebarea “a fi sau a nu fi…casatorit”, ci pur si simplu ca sa-l ascult pe acest paradoxal celibatar.
Am cam atipit la partea cu “cine se casatoreste bine face si cine nu se casatoreste mai bine face”, dar mi-a saltat inima cand am auzit ca “fiecare are de la Domnul darul lui de har.” Stau adesea de vorba cu prietene necasatorite dar niciodata n-am avut curajul – sau tupeul – sa le spun ca starea lor, care cuprinde lupta cu ispita, sentimentul esecului, al lipsei de valoare, senzatie de a nu fi iubita de nimeni, durerea saraciei emotionale si sociale (fara sot, fara copii), e un dar de har.
Nu prea stiu ce vrea sa spuna Pavel, dar notez in graba afirmatia sa care simt ca rastoarna valori si perspective. Îmi dau seama ca întotdeauna mi-am îndemnat prietenele sa priveasca jumatatea plina si nu pe cea goala a paharului celibatului, în timp ce Pavel vede celibatul ca un pahar plin de da peste el. Impresionata, ridic mana si-l rog sa-mi spuna mai multe iar el raspunde lung si frumos despre libertatea slujirii Domnului si aproapelui.
Din nou, un raspuns paradoxal in veacul asta in care libertatea are conotatia slujirii sinelui si a lui “fac ce vreau” iar credinta crestina care impune limite libertatii si recomanda lepadarea de sine e considerata absurda, demodata si constrangatoare. Pavel m-a facut sa-mi dau seama ca, fie ca vorbim de casatorie, fie ca vorbim de celibat, perspectiva noastra trebuie rasturnata – sau mai bine zis indreptata – pentru a putea sa ajungem sa ne placa ce avem de facut si nu sa facem ceea ce ne place.
Ma bucur c-am venit la curs, dar stai, mai am o intrebare, poate pe cea mai importanta: imi iau ochii de pe notite si ridic mana, dar ia-l pe Pavel de unde nu-i. A iesit din sala neobservat, corintenii nu i-au semnalat plecarea prin multumiri sau aplauze, le privesc nedumerita chipurile albe, rosii negre…
Ce pacat! Intrebarea mea este atat de importanta, atat de dureroasa: “Ce sa le spun celor pentru care darul de har s-a schimbat aproape iremediabil in povara de jale: crestinului casatorit care trece prin experienta traumatizanta a divortului, abuzului pierderii sau infidelitatii partenerului sau crestinului celibatar care, invins de pofta, si-a pierdut siguranta mantuirii si sentimentul valorii personale?” LOR ce sa le spun, Pavel?
© Andreea Luncan