Mamă, am SIDA !

Era 23 iulie 1988, în salonul 414 la etajul patru al Spitalului Century City , în California. Soţul meu Bob şi cu mine veniserăm în grabă acolo de la Washington, fiindcă temperatura fiului nostru Scott atinsese 41,1° C. Era posibil să moară.

Apoi a venit mărturisirea care ne-a schimbat vieţile pentru totdeauna. „Mamă şi tată,” a spus Scott, „am SIDA. Medicii mi-au dat de la 9 la 24 de luni de trăit.”

Am fost şocată, dar nu mai mult ca atunci când Scott ne-a spus că era gay. Şi de când am aflat în anul dinainte că era seropozitiv, citisem efectiv tot ce am putut găsi despre HIV/SIDA. Aşa că mintea mea era oarecum pregătită, deşi nu mă aşteptasem să fie atât de curând.

Cu toate acestea, în inima mea s-a întâmplat altceva – ceva ce desfide o explicaţie la un nivel pur omenesc. În loc de disperare, era pace. Din acel prim moment, când emoţiile mele erau amorţite de şoc, SIDA nu a putut să mă biruie la un nivel spiritual. Acelaşi lucru era adevărat pentru Bob şi Scott. Drept rezultat, SIDA nu am putut niciodată să ne învingă cu adevărat.

Auzirea diagnosticului în acea noapte, a schimbat felul în care mă raportam la homosexualitatea lui Scott. Când Scott ne-a spus prima oară că era gay, ne-a fost foarte greu. Speranţa şi rugăciunea noastră era ca fiul nostru să lase în urmă viaţa homosexuală.
Continuare in pagina anexa

Din adâncimile disperării la o stare de laudă - de Terri Brown

Poate că îmi pierdeam minţile. La urma urmei, nu era ca şi cum tocmai aş fi aflat despre homosexualitatea lui. Trecuseră câţiva ani de atunci şi făcusem ceea ce cei mai mulţi oameni mi-au spus să fac – „acceptă pur şi simplu”.

Nu pot respira! A fost primul meu gând când m-am trezit în acea noapte. Era ca şi cum ceva mare şi negru m-ar fi ţintuit de pat şi eram paralizată de teamă. După ceea ce a părut a fi o eternitate, mi-am înfruntat teama şi m-am aşezat pe marginea patului. Tocmai privisem pe cineva punând o armă la capul fiului meu şi apăsând pe trăgaci. Un alt coşmar despre fiul meu gay; era al doilea vis oribil în numai câteva săptămâni. M-am uitat la ceas şi m-am gândit să îl sun să văd dacă era bine (locuieşte în alt stat) dar apoi m-am gândit: „Este miezul nopţii, o să creadă că mi-am pierdut complet minţile”.

Nu la mult timp după aceste vise, căţeluşul meu, Cody, lipsea. Devenisem mai ataşată de acest câine decât îmi dădusem seama. Dimineaţa, în timpul meu liniştit, când lacrimile îmi curgeau, Cody venea şi îşi punea capul mic pe piciorul meu, ca să mă mângâie. Am pus afişe în tot oraşul, l-am căutat cu înflăcărare, ne-am rugat pentru întoarcerea lui şi de câteva ori pe zi ieşeam afară şi îl strigam.

Continuare in pagina anexa

Înfruntând cele mai mari temeri ale mele - de Willa Medinger

L-am cunoscut prima dată pe viitorul meu soţ Alan când eram la gimnaziu. O mulţime de fete care arătau bine îl plăceau, dar lui îi plăcea cel mai mult de mine.

Am început să ne întâlnim în clasa a noua. Îmi amintesc că gândeam cu mintea mea prostuţă: Chiar nu-mi place de el! Dar era o apărare: se părea că ori de câte ori cineva mă plăcea cu adevărat, spuneam aceasta. Era atât de echilibrat, întotdeauna economisind pentru viitor. Mă gândeam: „Ce om plictisitor!” Dar după colegiu, când am început să văd unele realităţi ale vieţii, am înţeles că acele lucruri ale lui Alan erau caracteristici minunate Am început să-l iubesc din ce în ce mai mult. Când Alan mi-a cerut să mă căsătoresc cu el, am acceptat. Fără să ştiu, era deja implicat în homosexualitate de şapte ani.

Primii doi ani ai căsătoriei noastre au fost ideali. Am avut un timp minunat, dar după naşterea celor două fete ale noastre, au început să iasă la suprafaţă tot felul de lucruri din copilăria mea, o varietate de sentimente de nesiguranţă şi anxietate. Cred că multe probleme cu care Alan s-a confruntat mai devreme în viaţă au început să iasă la suprafaţă şi în cazul lui. După aproximativ cinci ani de căsătorie, lucrurile au început într-adevăr să se înrăutăţească între noi.

Continuare in pagina anexa

Maturizându-mă prin durere - de Anita Worthen

Fiul meu, homosexual? Mă simţeam copleşită de vină şi durere şi eram hotărâtă să-l „pun la punct” cu orice preţ.

Când fiul meu de 16 ani, Tony, a început să nu mai vină acasă noaptea, am fost îngrijorată. Nici măcar nu ştiam numele prietenilor lui. Într-o zi m-am furişat în dormitorul lui ca să aflu ce se petrecea. Am găsit o bucată de hârtie în portmoneul lui şi am început să scriu în grabă nume şi numere de telefon. Deodată a intrat Tony. „Ce crezi că faci?” a strigat el, cu ochii strălucindu-i.

Faţa mi s-a înroşit de jenă, dar vocea mi-a rămas calmă. „Tony, vreau să ştiu unde eşti. Când nu vii acasă, trebuie să ştiu unde să sun.”

Ne-am certat câteva minute, apoi a lansat bomba. „Ei bine, ştii că sunt gay, nu?” Mintea mea a îngheţat. Tony a început să umple tăcerea jenantă cu detalii îngrozitoare. Cu trei luni în urmă făcea autostopul spre casă când un consilier de la şcoală l-a luat cu maşina şi l-a sedus. Acum îşi accepta „noua” identitate şi ajunsese să cunoască alţi homosexuali. „Şi mami”, a încheiat el, „am găsit bărbatul viselor mele. De acum totul va fi bine!”

Continuare in pagina anexa

O altfel de moarte - de Gloria Zwinggi

Când am aflat prima dată de implicarea fiului meu în homosexualitate, m-am făcut mică din cauza neîncrederii, fricii, vinei şi ruşinii. Năucită, m-am retras din lume în mare confuzie şi supărare. Cui îi puteam spune? Cine m-ar fi putut înţelege? Fiul meu, singurul meu fiu! Cine înţelegea durerea copleşitoare şi îngrozitoare cauzată de spaima mea pentru viaţa lui? Au fost zile şi săptămâni, când viaţa mergea înainte fără ca eu să fiu conştientă de evenimentele de fiecare zi. Din când în când, deveneam pe jumătate conştientă de conversaţiile şi împrejurările din jurul meu. Vroiam să strig: „Cui îi pasă? Nu vedeţi cât de triviale sunt acestea pentru mine? Nu puteţi simţi durerea mea? Ajutaţi-mă – sau daţi-vă la o parte din calea mea!”.

Rătăcind în pustiu

Pe vremea aceea, nu eram familiară cu Exodus International. Prin urmare, am rătăcit în singură în pustiu, stăruind pe lângă Dumnezeu să-mi dea răspunsuri.
„Cum s-a putut întâmpla asta?” L-am întrebat iar şi iar.
„Arată-mi cum să rezolv asta.” Nu aceasta trebuie să facă mamele – să rezolve problemele copiilor lor?

În timp ce lunile treceau, ceva s-a întâmplat în interiorul meu. Confruntarea cu neajutorarea mea totală, m-a adus mai aproape de Isus Hristos. În întristarea mea am căutat mângâiere în braţele Lui.

Am înaintat prin valea lacrimilor în mod elegant? În niciun caz! Au fost vremuri când mă închideam în casă şi ţipam. Uneori, în weekenduri, încuiam uşile, mă întindeam în pat, şi plângeam ore întregi. Am trecut prin întristare, tristeţe, lipsă de raţiune şi isterie. Poţi să o spui, am fost acolo.
Continuare in pagina anexa

Unde dragostea nu vede moartea - de Elisabeth Mittelstadt

„Mamă, l-am găsit pe bărbatul viselor mele. Îl cheamă Ştefan şi este atât de drăguţ. Este înalt, suplu, blond, are ochi albaştri şi este nespus de amabil. Trebuie neapărat să-l cunoaşteţi...”

Aceasta a fost vestea îmbucurătoare pe care Sonja le-a transmis-o părinţilor ei prin telefon în 1998. Dar în loc să se bucure de ea, familia Weber a rămas şocată, deoarece fiica lor, care nu le făcuse niciodată probleme, a continuat: „... şi încă ceva, mama, înainte a fost dependent de droguri şi timp de câţiva ani a întreţinut relaţii homosexuale – şi este HIV-pozitiv. Dar de câţiva ani s-a întors la Domnul şi este curat. Lucrează împreună cu mine la misiunea Heli din Elveţia”.

Sonja este o tânără raţională şi inteligentă, care vorbeşte patru limbi. Primii 14 ani din viaţă şi i-a petrecut în Chile, unde părinţii ei au fost misionari. „Sonja avea întotdeauna o inimă sensibilă la nevoile celor slabi, a celor marginalizaţi, a celor în suferinţă – mărturiseşte mama ei – dar este o deosebire între a-i ajuta pe alţii şi a te pune conştient în pericol de moarte.”
Continuare in pagina anexa

Povestea de vindecare a unei familii - de familia Winslow

Povestea lui Rob
Mătuşa mea a fost principala mea bonă, şi pentru motive necunoscute, mi-a dat păpuşi şi îi plăcea să mă îmbrace în haine de fată. Nu era o formulă pentru succes în Texasul rural. Una dintre primele mele amintiri este cum încercam să ascund păpuşile pe cale mi le dăduse mătuşa mea, ca tatăl meu şi cei trei fraţi mai mari ai mei să nu le arunce. Au încercat să mă ajute spunând: „Băieţii nu trebuie să se joace cu păpuşile”. Credeam că sunt diferit; poate că nici măcar nu eram băiat.

Mă simţeam izolat şi am hotărât că tatăl şi fraţii mei erau josnici – că toţi bărbaţii erau cruzi. Nu vroiam să mă asociez cu ei niciodată. Mă simţeam foarte singur.

Când băiatul de peste stradă m-a invitat în camera lui, am crezut că îmi oferea prietenie. În schimb, m-a molestat şi m-a umilit. Nu am cuvinte pentru ce s-a întâmplat şi nu aveam pe nimeni căruia să îi spun pentru că familia mea nu vorbea niciodată despre lucruri sexuale. Copiii de la şcoală m-au etichetat „poponar”, „fetiţă” şi „homo”, dar eu nu înţelegeam etichetele. Am dezvoltat o dorinţă pentru masculinitate, care s-a dezvoltat în dorinţă pentru bărbaţi. Puţin îmi dădeam eu seama ce se întâmpla, şi nu puteam întreba pe nimeni. Din nou nu aveam cuvinte pentru ceea ce simţeam, sau pentru ceea ce eram.

M-am dus la colegiu şi am citit că Dumnezeu mă iubeşte, ceea ce m-a condus imediat la o legătură cu Hristos. Faptul că Dumnezeu mă iubea se armoniza cu frumuseţea pe care o găsisem în natură şi artă. Creştinii au devenit primii prieteni pe care i-am avut vreodată. Am păstrat tăcerea despre dorinţele mele secrete chiar şi cu Dumnezeu, pentru că nu se discuta niciodată despre sex, cu atât mai mult despre homosexualitate. Când mi-am făcut cunoscută lupta, am îngropat-o sub faţada că eram bine. Aceasta mulţumea pe toată lumea, dar inima mea se simţea singură.

Continuare in pagina anexa

Ce am învăţat ca mamă - de Mary Lebsock

Descoperirea homosexualităţii fiului meu m-a aruncat în cea mai adâncă disperare. Chiar după luni întregi de tristeţe, nu aveam idee cum să ies din groapa disperării. A fost o vreme când nu puteam nici măcar vorbi despre evenimentele care avuseseră loc în familia noastră, fără să izbucnesc în lacrimi. Îmi era extrem de ruşine de faptul că Kent, fiul nostru cel mare, alesese să intre în aşa-numitul stil de viaţă „gay”.

Totul a început cu o scrisoare pe care am găsit-o, pe care o scrisese Kent. Soţul meu şi cu mine l-am confruntat, şi el a recunoscut că era implicat din punct de vedere homosexual.

Deşi am reuşit să îi spunem lui Kent că îl iubim în ciuda a orice, ceva a murit înăuntrul meu. Imaginea persoanei care am crezut că este fiul meu s-a schimbat pentru totdeauna. Toată speranţa că viaţa mea are sens, părea să fi dispărut din cauza problemei copleşitoare din familia noastră.

Eşti complet ratată ca părinte, mi-am spus mie însămi. Opinia societăţii despre homosexualitate mă făcea să mă simt ca o persoană de clasa a doua. Deşi ştiam că nu era adevărat, mă simţeam ca singura mamă care se confruntase vreodată cu această problemă.

Eram foarte îngrijorată de viitorul lui Kent. Era un tânăr strălucit. Mi se părea că renunţa la tot viitorul lui din cauza implicării homosexuale.

Continuare in pagina ANEXA

Când Dumnezeu l-a creat pe TATI - de Erma Bombeck

Când Dumnezeu i-a creat pe TATI, El a început printr-un contur prelung. Un înger, ce se tot învârtea pe-acolo, L-a întrebat:- Ce fel de TATA mai e si asta, Doamne? Daca pe copii îi vei face de-o schioapa, de ce-i faci pe TATI atât de înalti? Nici un TATA nu va fi în stare sa se joace cu trenuletul fara sa îngenuncheze, nici sa-l înveleasca pe mezin cu plapumioara fara sa se aplece, ca sa nu mai vorbim ca va trebui de-a dreptul sa se încovoaie ca sa-l sarute de "noapte buna".Dumnezeu a zâmbit si a raspuns:- Da, dar daca îl fac dupa masura unui copil, la cine vor mai putea privi în sus copiii?Si când Dumnezeu a modelat mâinile TATALUI, le-a facut mari si late. Îngerul a dat trist din cap si a murmurat:- Oare Te-ai gândit bine, Doamne? Îti dai seama ce faci? Mâinile mari sunt întotdeauna aspre, si nu de putine ori stângace, mai ales daca e vorba sa prinda scaiul de la pampers, sa încheie nastureii de la jacheta baietelului, sa lege funditele din coditele fetitei sau - mai rau! - sa scoata aschia ce i-a intrat mezinului în deget când îsi cioplea barcuta…

Dumnezeu a zâmbit din nou si a raspuns:
- Stiu, stiu, ai dreptate. Dar vezi tu, mâinile acestea sunt încapatoare, în ele are loc aproape orice - de la toate nimicurile din buzunarul baietelului, pâna la toate figurinele de hârtie ale fetitei, plus sfori, suruburi, cuie… În acelasi timp, însa, ele sunt suficient de primitoare, ca în causul lor sa se cuibareasca fata unui copil.

Continuare in pagina ANEXA

Gelozia

“Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe braţul tău; căci dragostea este tare ca moartea, şi gelozia este neînduplecată ca locuinţa morţilor; jarul ei este jar de foc, o flacără a Domnului.” Cîntarea cîntărilor 8:6

Se vorbeşte des despre gelozie. Victimele ei sunt în general femeile, dar nici bărbaţii nu fac excepţie. Cum apare oare gelozia în viaţa de familie şi cît este ea de gravă…?Am auzit odată o vorbă despre gelozie.Ea spunea cam aşa:Orice femeie care iubeşte,este puţin geloasă. Gelozia nu este rea atunci când aceasta este cu măsură.Pînă şi Dumnezeul nostru este un Dumnezeu gelos cu privire la vieţile noastre : “Credeţi că degeaba vorbeşte Scriptura?Duhul, pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine.” Iacov 4:5 .

Gelozia devine un păcat atunci cînd aceasta depăşeşte limitele normalului.Auzim des despre soţi sau soţii răpuşi de gelozie care nu mai au încredere în partenerul de viaţă.Ea arată lipsa de încredere în persoana iubită.Ea poate să distrugă vieţi şi familii.Una din soluţiile pe care le avem pentru gelozie este încrederea în Dumnezeu.Noi trebuie să ne încredem în Dumnezeu în ceea ce priveşte viaţa noastră de familie şi în ceea ce priveşte gelozia.El o poate controla mai bine decît o putem face noi.

Încredinţează-ţi pe deplin viaţa ta în mâna LUI şi ai încredere că El ştie mai bine cum să lucreze.Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toate!

Sursa : Sotia credincioasa

Doamne nu cumva sunt eu?

Doamne, Dumnezeul lui Avraam,Isaac si Iacov. Iata-ma acum la biserica, inaintea Ta. Am intarziat putin. Motivul? Nevasta. Nu mi-a calcat camasa la timp. De aceea nici nu am luat-o cu masina, sa vina cu tramvaiul! Iti multumesc ca sunt aici. Priveste-ma si vezi-mi sfintenia. Ma scol in fiecare dimineata si 10 minute citesc si ma rog. Spune-mi Doamne, mai este cineva pe aici care sa bata acest record? Eu sunt prezent la fiecare program de la biserica. Sunt implicat in toate lucrarile spirituale posibile: comitet, fanfara, cor, comunitate, uniune… ei!!! In lucrarea cu copiii? Cum sa cobor pana acolo? Familia? De aceea am nevasta, si sper ca profesorii de la liceul crestin sa-mi educe asa cum trebuie copiii. Doamne, uite plicul de anul acesta, priveste suma si minuneaza-te… Am dat 11% din profitul de la magazinul alimentar. Asa cum spuneam, Doamne, sunt implicat in toate lucrarile… sunt peste tot prezent. Incep sa seaman cu Tine tot mai mult in atotprezenta.
Iti multumesc ca nu sunt ca toti pacatosii acestia… au mult de lucru pentru a ajunge la nivelul meu. Sper ca sesizezi ca si a mea masina este pocaita. Am abtibild cu “God is my copilot”, semnul pestelui. Binenteles ca in limba engleza, de ce nu, fratii din biserica trebuie sa invete limba engleza, de aceea am pus pe doua usi la biserica cuvintele: man si woman. Si fratii stiu ce inseamna.

Doamne ce pot sa mai spun? Faptele vorbesc de la sine. Respectul pe care l-am castigat impune. Pacatosii se tem de mine, ma saluta respectos cu pace, zambesc… dar eu ma incrunt, cum sa zambesti la biserica? Este un sacrilegiu. Si, Doamne, daca este nevoie de ceva, se rezolva, am usi deschise oriunde, la politie, la pasapoarte, la maternitate, la toate nivelele…

Multumesc pentru harul acesta! Eu fariseu de soi John Fariseying

Preluat din www.romanianbaptist.com