Îmi plac copiii la nebunie! Poate şi de-aia că nu-i am! Şi, pot spune că şi copiii (unii, nu toţi!) mă plac pe mine! Cred că sunt cel mai tânăr păstor de … 55 de ani! Cum îmi zic tinerii din biserică, sunt… cool!Avem în biserica noastră un băieţel tare neastâmpărat. Ţi-e drag să vezi câtă energie are şi câte lucruri îi trec prin cap! La unul dintre botezuri, în timp ce noi ne vedeam de părtăşia cu alimente şi alte cele în sala adiaccentă sanctuarului, el s-a dus şi a pornit apa de umplere a bazinului. Acesta a dat peste… Are atât energie puştiul de câteodată devine… supărător!
Dar aseară i-am iertat toate păcatele trecute, prezente şi… (era să zic viitoare, dar nu pot!). Vine fuga-fuga pe culoarul bisericii, mă vede şi încetineşte, şi când e în dreptul meu se opreşte şi mă întreabă nu tii unde e chitian? Neobişnuit cu graiul şi limbajul copiilor, mă pun pe gânduri o clipă ca să aflu ce vrea să spună. Nu reuşeşsc, aşa că-l întreb: ce-i aia chitian? La care el, plin de reproş în cuvinte şi-n priviri, îmi zice: Chitian al meu!
În clipa aceea îmi pică fisa: băieţelul are 4 ani (cred!?) şi ar eun frăţior mai în vârstă cu vreo 2 ani pe care-l cheamă Cristian. Deci Cristian = chitian. I-am spus că nu ştiu, dar că l-am văzut pe undeva, şi apoi fiecare ne-am văzut de drum. El cu mare viteză, desigur, cum se cuvine lui, în direcţia arătată de mine.
Hmm. Dacă era doar „chitian” şi era fain ca cineva să-şi caute fratele! Dar prezenţa prenumului posesiv „al meu” a schimbat întreaga dinamică a căutării. Dea Domnul să rămână legătura aceasta între cei doi fraţi întreaga viaţă!
Dar ce vorbesc! Să dea Domnul ca astfel de convingeri să avem despre toţi fraţii şi surorile: că ei sunt ai noştri! Că nu putem fără ei, că-i căutăm până-i găsim! Că suntem disperaţi fără de ei!
Ce diferită este atitudinea aceasta de aceea a lui Cain: „sunt eu păzitorul fratelui meu?”
Sursa : Perspective crestine
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu