Adulti copii - de Doru Pope

Am călătorit săptămâna aceasta. Nu m-am simţiti bine 100% pentru că miercuri pe la amiaz, în timp ce treceam strada pe la o trecere de pietoni spre parcarea unde-mi era maşina a venit unul cu o camionetă şi era gata-gata să dea peste mine. Într-o sforţare supraumană m-am tras înapoi şi am evitat coliziunea, dar mi-am rănit un muşchi la pulpa piciorului drept şi şciopătez destul de bine. Dar joi a trebuit să călătoresc, aşa că am plecat la drum.

La aeroport aşteptam să mă urc în avion. Nu mă grăbeam pentru că bagaje nu aveam în mână şi călătoream oricum la clasa 1. În faţa mea, aşteptându-şi rândul, un bărbat şi-o femeie. Trecuţi de prima tinereţe, se ţineau de mână şi se uitau galeşi unul în ochiul celuilalt. Din când în când se aplecau unul pe umărul celuilalt, sau furau câte un sărut uşor. La un moment dat, se pare că el i-a strâns mâna doamnei prea tare, şi piatra inelului de pe mâna ei stângă a rănit-o puţin. Ea a scos un „aoleo” în surdină, şi-a tras mâna dintr-a lui, a analizat cu grijă degetul, apoi i l-a arătat şi bărbatului. Acesta i-a apucat mâna, a dus-o la buze şi a sărutat locul cu pricina. Ce fain!

Mi-am amintit de loviturile copilăriei, în care veneam acasă plângând, dar un sărut al mamei era suficient să mă facă să-mi treacă durerea!

Apropo de mama, săptămâna aceasta a trecut un an de la plecarea ei la Domnul. Şi acolo la aeroport, m-au năpădit amintirile. În urmă cu vrei 3-4 ani am fost în ţară, pe când trăia ea. Am dormit la ea o noapte. În fosta mea cameră, în care am dormit în copilărie. Eu mă culcasem, dar la un moment dat mama a venit în cameră, m-a învelit bine la spate cu plapuma apoi m-a pupat pe frunte, mi-a spus cu duioşie „Doruţul meu” şi a plecat. Eram de peste 50 de ani, dar gestul ei mă catalputase cu zeci de ani în urmă, în copilărie. Pentru mama nu mă schimbasem. Nici şcolile, nici funcţiile, nici răspunderile, nimic nu făcuse ca ea să mă considere copilul ei şi să mă alinte exact ca-n pruncie.

Acolo la aeroport mi-a venit chestia asta în minte, m-am uitat la cei doi îndrăgostiţi alungându-şi durerea cu un sărut, şi mi-am dat seamă că într-un mod ciudat, în noi rămâne copilul mereu prezent, acel copil care are nevoie de dragoste, de sărut, de îmbrăţişare de îngrijire. Altfel probabil că nici nu ar fi posibil că simţim nevoia după „Tatăl ceresc”. Înciuda realizărilor vieţii, câteodată mă culc în pat şi doresc să-i simt braţele Lui cum mă înconjoară cu dragoste şi buzele cum îmi şoptesc cu duioşie, „te iubesc fiul meu! Te iubesc!”

Preluat din Perspective crestine