Mamă, am SIDA !

Era 23 iulie 1988, în salonul 414 la etajul patru al Spitalului Century City , în California. Soţul meu Bob şi cu mine veniserăm în grabă acolo de la Washington, fiindcă temperatura fiului nostru Scott atinsese 41,1° C. Era posibil să moară.

Apoi a venit mărturisirea care ne-a schimbat vieţile pentru totdeauna. „Mamă şi tată,” a spus Scott, „am SIDA. Medicii mi-au dat de la 9 la 24 de luni de trăit.”

Am fost şocată, dar nu mai mult ca atunci când Scott ne-a spus că era gay. Şi de când am aflat în anul dinainte că era seropozitiv, citisem efectiv tot ce am putut găsi despre HIV/SIDA. Aşa că mintea mea era oarecum pregătită, deşi nu mă aşteptasem să fie atât de curând.

Cu toate acestea, în inima mea s-a întâmplat altceva – ceva ce desfide o explicaţie la un nivel pur omenesc. În loc de disperare, era pace. Din acel prim moment, când emoţiile mele erau amorţite de şoc, SIDA nu a putut să mă biruie la un nivel spiritual. Acelaşi lucru era adevărat pentru Bob şi Scott. Drept rezultat, SIDA nu am putut niciodată să ne învingă cu adevărat.

Auzirea diagnosticului în acea noapte, a schimbat felul în care mă raportam la homosexualitatea lui Scott. Când Scott ne-a spus prima oară că era gay, ne-a fost foarte greu. Speranţa şi rugăciunea noastră era ca fiul nostru să lase în urmă viaţa homosexuală.
Continuare in pagina anexa

Din adâncimile disperării la o stare de laudă - de Terri Brown

Poate că îmi pierdeam minţile. La urma urmei, nu era ca şi cum tocmai aş fi aflat despre homosexualitatea lui. Trecuseră câţiva ani de atunci şi făcusem ceea ce cei mai mulţi oameni mi-au spus să fac – „acceptă pur şi simplu”.

Nu pot respira! A fost primul meu gând când m-am trezit în acea noapte. Era ca şi cum ceva mare şi negru m-ar fi ţintuit de pat şi eram paralizată de teamă. După ceea ce a părut a fi o eternitate, mi-am înfruntat teama şi m-am aşezat pe marginea patului. Tocmai privisem pe cineva punând o armă la capul fiului meu şi apăsând pe trăgaci. Un alt coşmar despre fiul meu gay; era al doilea vis oribil în numai câteva săptămâni. M-am uitat la ceas şi m-am gândit să îl sun să văd dacă era bine (locuieşte în alt stat) dar apoi m-am gândit: „Este miezul nopţii, o să creadă că mi-am pierdut complet minţile”.

Nu la mult timp după aceste vise, căţeluşul meu, Cody, lipsea. Devenisem mai ataşată de acest câine decât îmi dădusem seama. Dimineaţa, în timpul meu liniştit, când lacrimile îmi curgeau, Cody venea şi îşi punea capul mic pe piciorul meu, ca să mă mângâie. Am pus afişe în tot oraşul, l-am căutat cu înflăcărare, ne-am rugat pentru întoarcerea lui şi de câteva ori pe zi ieşeam afară şi îl strigam.

Continuare in pagina anexa

Înfruntând cele mai mari temeri ale mele - de Willa Medinger

L-am cunoscut prima dată pe viitorul meu soţ Alan când eram la gimnaziu. O mulţime de fete care arătau bine îl plăceau, dar lui îi plăcea cel mai mult de mine.

Am început să ne întâlnim în clasa a noua. Îmi amintesc că gândeam cu mintea mea prostuţă: Chiar nu-mi place de el! Dar era o apărare: se părea că ori de câte ori cineva mă plăcea cu adevărat, spuneam aceasta. Era atât de echilibrat, întotdeauna economisind pentru viitor. Mă gândeam: „Ce om plictisitor!” Dar după colegiu, când am început să văd unele realităţi ale vieţii, am înţeles că acele lucruri ale lui Alan erau caracteristici minunate Am început să-l iubesc din ce în ce mai mult. Când Alan mi-a cerut să mă căsătoresc cu el, am acceptat. Fără să ştiu, era deja implicat în homosexualitate de şapte ani.

Primii doi ani ai căsătoriei noastre au fost ideali. Am avut un timp minunat, dar după naşterea celor două fete ale noastre, au început să iasă la suprafaţă tot felul de lucruri din copilăria mea, o varietate de sentimente de nesiguranţă şi anxietate. Cred că multe probleme cu care Alan s-a confruntat mai devreme în viaţă au început să iasă la suprafaţă şi în cazul lui. După aproximativ cinci ani de căsătorie, lucrurile au început într-adevăr să se înrăutăţească între noi.

Continuare in pagina anexa

Maturizându-mă prin durere - de Anita Worthen

Fiul meu, homosexual? Mă simţeam copleşită de vină şi durere şi eram hotărâtă să-l „pun la punct” cu orice preţ.

Când fiul meu de 16 ani, Tony, a început să nu mai vină acasă noaptea, am fost îngrijorată. Nici măcar nu ştiam numele prietenilor lui. Într-o zi m-am furişat în dormitorul lui ca să aflu ce se petrecea. Am găsit o bucată de hârtie în portmoneul lui şi am început să scriu în grabă nume şi numere de telefon. Deodată a intrat Tony. „Ce crezi că faci?” a strigat el, cu ochii strălucindu-i.

Faţa mi s-a înroşit de jenă, dar vocea mi-a rămas calmă. „Tony, vreau să ştiu unde eşti. Când nu vii acasă, trebuie să ştiu unde să sun.”

Ne-am certat câteva minute, apoi a lansat bomba. „Ei bine, ştii că sunt gay, nu?” Mintea mea a îngheţat. Tony a început să umple tăcerea jenantă cu detalii îngrozitoare. Cu trei luni în urmă făcea autostopul spre casă când un consilier de la şcoală l-a luat cu maşina şi l-a sedus. Acum îşi accepta „noua” identitate şi ajunsese să cunoască alţi homosexuali. „Şi mami”, a încheiat el, „am găsit bărbatul viselor mele. De acum totul va fi bine!”

Continuare in pagina anexa

O altfel de moarte - de Gloria Zwinggi

Când am aflat prima dată de implicarea fiului meu în homosexualitate, m-am făcut mică din cauza neîncrederii, fricii, vinei şi ruşinii. Năucită, m-am retras din lume în mare confuzie şi supărare. Cui îi puteam spune? Cine m-ar fi putut înţelege? Fiul meu, singurul meu fiu! Cine înţelegea durerea copleşitoare şi îngrozitoare cauzată de spaima mea pentru viaţa lui? Au fost zile şi săptămâni, când viaţa mergea înainte fără ca eu să fiu conştientă de evenimentele de fiecare zi. Din când în când, deveneam pe jumătate conştientă de conversaţiile şi împrejurările din jurul meu. Vroiam să strig: „Cui îi pasă? Nu vedeţi cât de triviale sunt acestea pentru mine? Nu puteţi simţi durerea mea? Ajutaţi-mă – sau daţi-vă la o parte din calea mea!”.

Rătăcind în pustiu

Pe vremea aceea, nu eram familiară cu Exodus International. Prin urmare, am rătăcit în singură în pustiu, stăruind pe lângă Dumnezeu să-mi dea răspunsuri.
„Cum s-a putut întâmpla asta?” L-am întrebat iar şi iar.
„Arată-mi cum să rezolv asta.” Nu aceasta trebuie să facă mamele – să rezolve problemele copiilor lor?

În timp ce lunile treceau, ceva s-a întâmplat în interiorul meu. Confruntarea cu neajutorarea mea totală, m-a adus mai aproape de Isus Hristos. În întristarea mea am căutat mângâiere în braţele Lui.

Am înaintat prin valea lacrimilor în mod elegant? În niciun caz! Au fost vremuri când mă închideam în casă şi ţipam. Uneori, în weekenduri, încuiam uşile, mă întindeam în pat, şi plângeam ore întregi. Am trecut prin întristare, tristeţe, lipsă de raţiune şi isterie. Poţi să o spui, am fost acolo.
Continuare in pagina anexa

Unde dragostea nu vede moartea - de Elisabeth Mittelstadt

„Mamă, l-am găsit pe bărbatul viselor mele. Îl cheamă Ştefan şi este atât de drăguţ. Este înalt, suplu, blond, are ochi albaştri şi este nespus de amabil. Trebuie neapărat să-l cunoaşteţi...”

Aceasta a fost vestea îmbucurătoare pe care Sonja le-a transmis-o părinţilor ei prin telefon în 1998. Dar în loc să se bucure de ea, familia Weber a rămas şocată, deoarece fiica lor, care nu le făcuse niciodată probleme, a continuat: „... şi încă ceva, mama, înainte a fost dependent de droguri şi timp de câţiva ani a întreţinut relaţii homosexuale – şi este HIV-pozitiv. Dar de câţiva ani s-a întors la Domnul şi este curat. Lucrează împreună cu mine la misiunea Heli din Elveţia”.

Sonja este o tânără raţională şi inteligentă, care vorbeşte patru limbi. Primii 14 ani din viaţă şi i-a petrecut în Chile, unde părinţii ei au fost misionari. „Sonja avea întotdeauna o inimă sensibilă la nevoile celor slabi, a celor marginalizaţi, a celor în suferinţă – mărturiseşte mama ei – dar este o deosebire între a-i ajuta pe alţii şi a te pune conştient în pericol de moarte.”
Continuare in pagina anexa

Povestea de vindecare a unei familii - de familia Winslow

Povestea lui Rob
Mătuşa mea a fost principala mea bonă, şi pentru motive necunoscute, mi-a dat păpuşi şi îi plăcea să mă îmbrace în haine de fată. Nu era o formulă pentru succes în Texasul rural. Una dintre primele mele amintiri este cum încercam să ascund păpuşile pe cale mi le dăduse mătuşa mea, ca tatăl meu şi cei trei fraţi mai mari ai mei să nu le arunce. Au încercat să mă ajute spunând: „Băieţii nu trebuie să se joace cu păpuşile”. Credeam că sunt diferit; poate că nici măcar nu eram băiat.

Mă simţeam izolat şi am hotărât că tatăl şi fraţii mei erau josnici – că toţi bărbaţii erau cruzi. Nu vroiam să mă asociez cu ei niciodată. Mă simţeam foarte singur.

Când băiatul de peste stradă m-a invitat în camera lui, am crezut că îmi oferea prietenie. În schimb, m-a molestat şi m-a umilit. Nu am cuvinte pentru ce s-a întâmplat şi nu aveam pe nimeni căruia să îi spun pentru că familia mea nu vorbea niciodată despre lucruri sexuale. Copiii de la şcoală m-au etichetat „poponar”, „fetiţă” şi „homo”, dar eu nu înţelegeam etichetele. Am dezvoltat o dorinţă pentru masculinitate, care s-a dezvoltat în dorinţă pentru bărbaţi. Puţin îmi dădeam eu seama ce se întâmpla, şi nu puteam întreba pe nimeni. Din nou nu aveam cuvinte pentru ceea ce simţeam, sau pentru ceea ce eram.

M-am dus la colegiu şi am citit că Dumnezeu mă iubeşte, ceea ce m-a condus imediat la o legătură cu Hristos. Faptul că Dumnezeu mă iubea se armoniza cu frumuseţea pe care o găsisem în natură şi artă. Creştinii au devenit primii prieteni pe care i-am avut vreodată. Am păstrat tăcerea despre dorinţele mele secrete chiar şi cu Dumnezeu, pentru că nu se discuta niciodată despre sex, cu atât mai mult despre homosexualitate. Când mi-am făcut cunoscută lupta, am îngropat-o sub faţada că eram bine. Aceasta mulţumea pe toată lumea, dar inima mea se simţea singură.

Continuare in pagina anexa

Ce am învăţat ca mamă - de Mary Lebsock

Descoperirea homosexualităţii fiului meu m-a aruncat în cea mai adâncă disperare. Chiar după luni întregi de tristeţe, nu aveam idee cum să ies din groapa disperării. A fost o vreme când nu puteam nici măcar vorbi despre evenimentele care avuseseră loc în familia noastră, fără să izbucnesc în lacrimi. Îmi era extrem de ruşine de faptul că Kent, fiul nostru cel mare, alesese să intre în aşa-numitul stil de viaţă „gay”.

Totul a început cu o scrisoare pe care am găsit-o, pe care o scrisese Kent. Soţul meu şi cu mine l-am confruntat, şi el a recunoscut că era implicat din punct de vedere homosexual.

Deşi am reuşit să îi spunem lui Kent că îl iubim în ciuda a orice, ceva a murit înăuntrul meu. Imaginea persoanei care am crezut că este fiul meu s-a schimbat pentru totdeauna. Toată speranţa că viaţa mea are sens, părea să fi dispărut din cauza problemei copleşitoare din familia noastră.

Eşti complet ratată ca părinte, mi-am spus mie însămi. Opinia societăţii despre homosexualitate mă făcea să mă simt ca o persoană de clasa a doua. Deşi ştiam că nu era adevărat, mă simţeam ca singura mamă care se confruntase vreodată cu această problemă.

Eram foarte îngrijorată de viitorul lui Kent. Era un tânăr strălucit. Mi se părea că renunţa la tot viitorul lui din cauza implicării homosexuale.

Continuare in pagina ANEXA

Când Dumnezeu l-a creat pe TATI - de Erma Bombeck

Când Dumnezeu i-a creat pe TATI, El a început printr-un contur prelung. Un înger, ce se tot învârtea pe-acolo, L-a întrebat:- Ce fel de TATA mai e si asta, Doamne? Daca pe copii îi vei face de-o schioapa, de ce-i faci pe TATI atât de înalti? Nici un TATA nu va fi în stare sa se joace cu trenuletul fara sa îngenuncheze, nici sa-l înveleasca pe mezin cu plapumioara fara sa se aplece, ca sa nu mai vorbim ca va trebui de-a dreptul sa se încovoaie ca sa-l sarute de "noapte buna".Dumnezeu a zâmbit si a raspuns:- Da, dar daca îl fac dupa masura unui copil, la cine vor mai putea privi în sus copiii?Si când Dumnezeu a modelat mâinile TATALUI, le-a facut mari si late. Îngerul a dat trist din cap si a murmurat:- Oare Te-ai gândit bine, Doamne? Îti dai seama ce faci? Mâinile mari sunt întotdeauna aspre, si nu de putine ori stângace, mai ales daca e vorba sa prinda scaiul de la pampers, sa încheie nastureii de la jacheta baietelului, sa lege funditele din coditele fetitei sau - mai rau! - sa scoata aschia ce i-a intrat mezinului în deget când îsi cioplea barcuta…

Dumnezeu a zâmbit din nou si a raspuns:
- Stiu, stiu, ai dreptate. Dar vezi tu, mâinile acestea sunt încapatoare, în ele are loc aproape orice - de la toate nimicurile din buzunarul baietelului, pâna la toate figurinele de hârtie ale fetitei, plus sfori, suruburi, cuie… În acelasi timp, însa, ele sunt suficient de primitoare, ca în causul lor sa se cuibareasca fata unui copil.

Continuare in pagina ANEXA

Gelozia

“Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe braţul tău; căci dragostea este tare ca moartea, şi gelozia este neînduplecată ca locuinţa morţilor; jarul ei este jar de foc, o flacără a Domnului.” Cîntarea cîntărilor 8:6

Se vorbeşte des despre gelozie. Victimele ei sunt în general femeile, dar nici bărbaţii nu fac excepţie. Cum apare oare gelozia în viaţa de familie şi cît este ea de gravă…?Am auzit odată o vorbă despre gelozie.Ea spunea cam aşa:Orice femeie care iubeşte,este puţin geloasă. Gelozia nu este rea atunci când aceasta este cu măsură.Pînă şi Dumnezeul nostru este un Dumnezeu gelos cu privire la vieţile noastre : “Credeţi că degeaba vorbeşte Scriptura?Duhul, pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine.” Iacov 4:5 .

Gelozia devine un păcat atunci cînd aceasta depăşeşte limitele normalului.Auzim des despre soţi sau soţii răpuşi de gelozie care nu mai au încredere în partenerul de viaţă.Ea arată lipsa de încredere în persoana iubită.Ea poate să distrugă vieţi şi familii.Una din soluţiile pe care le avem pentru gelozie este încrederea în Dumnezeu.Noi trebuie să ne încredem în Dumnezeu în ceea ce priveşte viaţa noastră de familie şi în ceea ce priveşte gelozia.El o poate controla mai bine decît o putem face noi.

Încredinţează-ţi pe deplin viaţa ta în mâna LUI şi ai încredere că El ştie mai bine cum să lucreze.Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toate!

Sursa : Sotia credincioasa

Doamne nu cumva sunt eu?

Doamne, Dumnezeul lui Avraam,Isaac si Iacov. Iata-ma acum la biserica, inaintea Ta. Am intarziat putin. Motivul? Nevasta. Nu mi-a calcat camasa la timp. De aceea nici nu am luat-o cu masina, sa vina cu tramvaiul! Iti multumesc ca sunt aici. Priveste-ma si vezi-mi sfintenia. Ma scol in fiecare dimineata si 10 minute citesc si ma rog. Spune-mi Doamne, mai este cineva pe aici care sa bata acest record? Eu sunt prezent la fiecare program de la biserica. Sunt implicat in toate lucrarile spirituale posibile: comitet, fanfara, cor, comunitate, uniune… ei!!! In lucrarea cu copiii? Cum sa cobor pana acolo? Familia? De aceea am nevasta, si sper ca profesorii de la liceul crestin sa-mi educe asa cum trebuie copiii. Doamne, uite plicul de anul acesta, priveste suma si minuneaza-te… Am dat 11% din profitul de la magazinul alimentar. Asa cum spuneam, Doamne, sunt implicat in toate lucrarile… sunt peste tot prezent. Incep sa seaman cu Tine tot mai mult in atotprezenta.
Iti multumesc ca nu sunt ca toti pacatosii acestia… au mult de lucru pentru a ajunge la nivelul meu. Sper ca sesizezi ca si a mea masina este pocaita. Am abtibild cu “God is my copilot”, semnul pestelui. Binenteles ca in limba engleza, de ce nu, fratii din biserica trebuie sa invete limba engleza, de aceea am pus pe doua usi la biserica cuvintele: man si woman. Si fratii stiu ce inseamna.

Doamne ce pot sa mai spun? Faptele vorbesc de la sine. Respectul pe care l-am castigat impune. Pacatosii se tem de mine, ma saluta respectos cu pace, zambesc… dar eu ma incrunt, cum sa zambesti la biserica? Este un sacrilegiu. Si, Doamne, daca este nevoie de ceva, se rezolva, am usi deschise oriunde, la politie, la pasapoarte, la maternitate, la toate nivelele…

Multumesc pentru harul acesta! Eu fariseu de soi John Fariseying

Preluat din www.romanianbaptist.com

Cine-mi influenteaza adolescentul...

Sa fii parinte de adolescenti este o provocare continua. stiu am mai spus-o…

Una din tintele mele in educarea adolescentilor mei este de a-i ajuta sa gandeasca, sa face alegeri bune…cu alte cuvinte de a avea o influenta asupra lor …

Priveam diagrama de mai jos si mi-am dat inca o data seama ca pentru inima lor se mai bate si altcineva…parintii sunt in competitie directa cu alte influente… Se pare ca varsta la care influenta parintilor scade dramatic este dupa 13-14 ani…

Unul din lucurile care mi se pare important este mediu de formare. Atat pentru baieti cat si pentru fete…parintii trebuie sa fie atenti la acest mediu de formare…sa fie inclusi in el si daca sunt destepti si creativi chiar sa-l formeze pentru adolescentii lor…

Ce ma ajuta?

- Copiii e bine sa fie implicati in activitatile bisericii unde exista un lider de tineret cu viziune si care ii ajuta in dezvoltarea lor.
- Cand sunt inca in middle school(gimnaziu), nu e bine sa mersul la biserica(programele de tineret, cel putin) sa fie optional.
e bine ca scoala in care sa formeaza, si isi imbunatatesc cunostintele sa aiba valori corecte, bune, care sa le permita sa aiba prieteni buni. Uneori asta inseamna o scoala privata sau mutarea intr-n alt district. Dar merita.
- Sunt binevenite intalniri in care participa tineri ceva mai mari care au marturii frumoase de viata, care-L urmeaza pe Dumnezeu..
- Parintii e bine sa-i invete sa slujeasca cu bucurie inca de mici…in lucuri mici… Si poate cel mai important lucru pentru parinti este: inceteaza cicaleala si incepe ascultarea. Un parinte care ii doar “predica” copilului si nu isi face timp sa-l auda, sa-i asculte opinia, este pe un drum gresit…

Alte sugestii asupra formarii unui mediu bun?
Preluat din Pe scara Cerului

Casnicie intrata la apa

Se intalnesc doua prietene:
- Buna draga, felicitari, am auzit ca te-ai maritat, ia spune cum este?
- Foarte frumos, in fiecare seara ne plimbam prin parc, luam o barca si mergem pana in mijlocul lacului…
- Vai ce romantic! Si?
- Din mijlocul lacului el se intoarce cu barca iar eu innot.
- Atata distanta! Dar nu ti-e greu?
- Nuu… m-am obisnuit! Mai greu este pana ies din sac!

Sursa : Barzilai-en-Dan

De ce o iubesc pe mama...

In sfârşit, acasă

Era una din zilele acelea rare. Ştiţi ce fel de zile. Când m-am trezit din somn dimineaţa, m-am simţit împăcată cu lumea. Aerul era proaspăt şi mirosea a verdeaţă. Era o zi minunată şi totul era bine în lume. Era ziua mea liberă şi chiar ardeam de nerăbdare să mă apuc de curăţenie şi de spălat. Lucrez ca asistentă medicală într-un sanatoriu de îngrijire pe termen lung, cu foarte mulţi pacienţi şi uneori aşteptam cu bucurie acest tip de diversiune pe care ţi-l oferă munca în gospodărie. Nu întotdeauna. Dar din când în când, e o schimbare înviorătoare.

Pe la ora 8 a sunat telefonul. La capătul celălalt al firului am auzit glasul mamei. Era oarecum încordat, instinctiv am bănuit că s-a petrecut ceva rău. Mama era pe punctul de a plânge. A început prin a-mi spune că bunicul, tatăl ei, era îngrozitor de supărat pentru că sanatoriul particular în care fusese admis cu două săptămâni în urmă, nu-l cazase încă în aceeaşi cameră cu bunica. Aşa fusese înţelegerea: urma să împartă camera cu soţia lui. Noi îi promisesem acest lucru, iar el se bazase pe noi.

Continuare in pagina anexa

"Shmily"

Bunicii mei erau căsătoriţi de mai bine de o jumătate de secol şi aveau un joc al lor, pe care îl jucau încă de pe vremea când se întâlniseră prima dată. Scopul jocului era să scrie cuvântul "shmily" într-un loc din casă, ştiut numai de cel care îl scria, iar celălalt trebuia să-l descopere. Scriau, pe rând, cuvântul "shmily" prin casă şi, de îndată ce celălalt îl găsea, era rândul lui să-l scrie.

Scriau "shmily", trăgându-şi degetele prin cutiile cu zahăr şi făină, ca să aştepte până când celălalt umbla în ele ca să gătească. Îl scriau cu colorant alimentar pe geamul aburit al curţii interioare, unde bunica ne dădea să mâncăm budincă fierbinte, făcută în casă. "shmily" era scris şi pe oglinda aburită, după un duş fierbinte, unde reapărea de fiecare dată după o baie. La un moment dat, bunica a derulat chiar un sul întreg de hârtie igienică, pentru a scrie cuvântul pe ultima porţiune de hârtie.

Nu era loc unde să nu poată răsări acest cuvânt. S-au găsit bileţele pe care era scris, în grabă, "shmily", în bordul maşinii, pe banchete sau lipite de volan. Erau îndesate în vreun pantof sau vârâte sub pernă. "shmily" era scris pe praful sau în cenuşa din cămin. Cuvântul acesta misterios era o parte importantă din casa bunicilor, tot aşa cum era mobila.

Continuare in pagina anexa

Buget de familie - de George Pordea

Dacă ar trebui să aleg unul din subiectele care produce mari tensiuni în familie nu aş putea rămâne nepăsător faţă de subiectul finanţelor, care este un subiect foarte controversat. Cred că un cuplu ar trebui să înveţe să comunice liber despre orice, însă am descoperit că acest subiect al banilor intră în discuţie doar în perioadele de criză, când soţul sau soţia simte că nevoile materiale nu sunt împlinite. Aş dori să dezbatem împreună câteva principii biblice şi practice care să ne ajute în acest vast domeniu al finanţelor.
O persoană îşi câştigă banii cheltuindu-şi viaţa
Timpul este viaţa. Timpul înseamnă viaţa. Nu ar fi greşit să punem semnul egal între acestea două. Când mergem la muncă, noi dăm din timpul nostru în schimbul unei sume de bani. Salariul este rezultatul final al unui timp trecut sau al unui timp cheltuit. De aceea, putem merge chiar mai departe în gândirea noastră pentru a afirma că modul în care o persoană îşi cheltuieşte banii este modul în care îşi cheltuieşte viaţa. Dacă o persoană îşi risipeşte banii, ea îşi risipeşte de fapt viaţa. Dacă o persoană este neînţeleaptă cu banii ei, este de fapt neînţeleaptă cu viaţa ei. Dacă o persoană este zgârcită cu banii ei, este zgârcită cu viaţa ei. Dacă o persoană este înţeleaptă cu banii ei, este de fapt înţeleaptă cu viaţa ei.

Continuare in pagina anexa

Despre ură, dragoste, iertare şi acceptare - de Daniela Dumitru

COMPASIUNE ● Nu e prea tîrziu să ierţiCînd tatăl meu a murit, nu eram pregătită încă să îl iert. Nu ne-am înţeles niciodată, nu am comunicat niciodată şi nici nu i-am dus dorul vreodată. De fapt, îl uram, ca şi pe mama. A trebuit să moară ca să înţeleg cît de mult l-am iubit. Înainte de a muri ştiam că va pleca dintre noi, pentru că avea cancer cu metastaze, dar tot nu eram în stare să îi spun ceva frumos, să îl iert şi să îl îmbrăţişez. Nici nu cred că l-am îmbrăţişat vreodată pe tata decît poate la vreo onomastică la care ne întîlneam de complezenţă. Cînd l-am văzut pe patul de moarte nu am putut spune nimic din ceea ce aş fi vrut să îi spun şi tot ce am reuşit să scot din mine a fost o lacrimă pe care a observat-o imediat şi m-a întrebat: "Ai lăcrimat?". Da, lăcrimasem prima oară pentru tata şi îmi părea bine că mă văzuse, fiindcă era şi acesta un fel de a comunica indirect.

Citeste intregul articol in Jurnalul National

Dumnezeu e tot...

“Căsătoria este singurul joc al vieţii în care ambii parteneri fie pierd împreună, fie câştigă împreună"

Dumnezeu va folosi căsnicia pentru a te lămuri (rafina) precum aurul în cuptorul lui. Da, într-adevăr, ea are momentele ei nespuse de fericire, dar Dumnezeu o va folosi pentru a te asemăna şi mai mult cu Fiul Lui. Eşti gata de o intensificare a purificării tale ? Asta este ceea ce va face căsnicia !

Luptă-te ca un creştin, ca o creştină, (nu ca soţ, sau ca soţie - crezând că beneficiezi de un avantaj faţă de Dumnezeu în ce-l priveşte pe cel de lângă tine fiindcă te-ai căsătorit cu el; la urma urmei şi Dumnezeu este căsătorit cu noi !!) fără să crezi că este de datoria ta să-ţi schimbi partenerul, ci să te schimbi pe tine ! Nu să pretinzi schimbare, ci să arăţi schimbare. Nu să ceri să fie mai bun, ci să arăţi că eşti mai bun, mai bună. Francis de Assisi a spus: De acum încolo, “vreau, nu să fiu înţeles, ci să înţeleg; vreau nu să fiu iubit, ci să iubesc”. Acest crez de viaţă al lui Assisi ar trebui să ne motiveze şi pe noi.

A deaf husband and a blind wife are always a happy couple. Danish proverb Marriage is the art of two incompatible people learning to live compatibly.

Datorită acestor considerente, diavolul răgneşte ca un leu să distrugă orice familie.

După cum subliniază Iosif Ţon:

Una dintre cauzele destrămării multor căsnicii este lipsa de înţelepciune, de pricepere şi de
cunoaştere. În toate marile şi micile ocupaţii ale vieţii, oamenii intră după ce fac şcoală. Numai în
căsătorie, cea mai de seamă ocupaţie a vieţii, oamenii intră aproape analfabeţi, crezând că
aceasta se învaţă de la sine.

Preluat din Depozitarul lui Dumnezeu

Pornografia destrama familia . Heidi and Michael O'Brien's Story

Metode de disciplinare - de Cusman Cionca

Modelarea comportamentului copiilor este preocuparea vitala a parintilor. Am discutat despre cateva cai de a realiza aceasta, dar care este cea mai potrivita metoda intr-o anumita situatie? Metode care dau rezultate bune in anumite imprejurari esueaza in altele. Trebuie sa stim cand sa aplicam o strategie sau alta. Desi nu exista solutii universal valabile, avem la dispozitie o serie de principii pe care ne putem baza pentru alegerea metodelor de disciplinare. Acest articol isi propune sa ofere cateva linii orientative in acest sens. -
Imitarea
In procesul de educare a copilului, avem la dispozitie o metoda care nu presupune niciun efort din partea noastra: imitarea. O folosim constant cu rezultate variate. Cand noi insine ne purtam cum se cuvine, copiii nostri invata sa se poarte frumos. Cand actele noastre comportamentale dovedesc lipsa de maturitate, ce altceva pot invata copiii de la noi? Imitarea se situeaza mai presus de orice alta „metoda” de educare. In cea mai mare parte a sa, comportamentul copilului este o oglinda a celui parintesc. Unicul mare dar pe care il putem oferi copiilor nostri este exemplul personal. Alte „metode” de disciplinare sunt, in realitate, descrieri de buna purtare in folosul parintilor. Ele nu inlocuiesc exemplul, doar ne ajuta sa-l dam copiilor nostri.
Comunicarea
Copilul nu poate raspunde la cerintele noastre, daca nu intelege ce asteptam de la el. Aceasta inseamna ca disciplinarea trebuie sa inceapa cu o buna comunicare intre parinti si copii. Uneori este de ajuns sa stam de vorba cu ei. In alte situatii, trebuie folosite metode diferite. Oricum ar sta lucrurile, incepem intotdeauna cu comunicarea. Telul nostru final este autodisciplina, iar comunicarea este primul pas spre realizarea autocontrolului.
Comunicarea poate sa fie un simplu „nu” adresat unui copil de 10 luni care-si arunca mancarea pe podea. Dar, intrucat un simplu „nu” este rareori suficient la aceasta varsta, trebuie sa fim gata sa continuam cu alta metoda. Mintea unui copilas de 9 luni nu poate patrunde sensul consecintelor logice, intrucat el nu face nicio legatura intre actul lui si al parintelui. In acest caz se foloseste pedeapsa corporala. Dar, daca-i dam peste manuta copilului pentru ca arunca mancarea pe jos fara sa-i spunem mai intai „nu”, facem o nedreptate. Intai trebuie sa vina avertismentul verbal si apoi pedeapsa corporala.
Consolidarea
Urmatoarea etapa in procesul de formare a comportamentului la copil este consolidarea cu ajutorul recompenselor. Un compliment, o imbratisare sau o inghetata, toate acestea sunt posibilitati de stimulare a comportamentului dezirabil. Oricare din aceste stimulente sporeste sansa repetarii lui! Si banii constituie un mijloc eficace de stimulare, dar prezinta dezavantaje, cum ar fi imposibilitatea de a-i acorda in cantitati mari. Chiar in privinta principiilor exista dispute. Majoritatea parintilor nu vor sa-i invete pe copii sa faca totul pentru bani. Cu toate limitele sale, principiul consolidarii cu ajutorul recompenselor joaca, desigur, un rol important in controlul procesului de modelare a comportamentului copilului. Cred ca cea mai buna intrebuintare a recompensei financiare este acordarea acesteia ocazional, pentru acte deosebite, nu pentru indeplinirea sarcinilor obisnuite in cadrul familiei. Astfel, se impiedica formarea ideii ca „este indreptatit sa primeasca plata”, precum si a motivatiei gresite. Banii devin astfel un fel de prima acordata pentru purtare exceptionala.
Consecintele naturale
Daca comunicarea nu si-a atins scopul, putem apela la consecintele firesti. Aceasta metoda este eficienta pentru stingerea oricarui comportament negativ, dar este, desigur, contraindicata atunci cand exista riscul sa provoace vatamare corporala grava. Problema noastra, a parintilor, este ca ne ferim de aplicarea consecintelor firesti ca metoda de disciplinare; ne este teama sa nu-i facem rau copilului si nu putem suporta sa-l vedem suferind. Ne gandim: „Nu pot lasa sa se intample asa ceva copilului meu”, asa ca intervenim. Va sfatuiesc, totusi, sa nu permiteti temerilor personale sa va impiedice sa faceti ceea ce trebuie pentru educarea copilului. Este mai bine sa sufere putina durere fizica, decat sa fie in permanenta cicaliti, loviti peste mana si angrenati in lupta pentru putere. Durerea temporara provocata de urmarile firesti ale unui act comportamental negativ este cel mai bun mijloc de a preveni ani intregi de nefericire. Da aproape intotdeauna rezultate mult mai bune decat toate vorbele si pedepsele din partea parintilor.
Pedeapsa corporala
La pedeapsa corporala se apeleaza in ultima instanta, atunci cand au dat gres toate celelalte metode care incurajeaza formarea autodisciplinei. Aplicarea pedepsei cu bataia usoara dezvolta sentimentul de dependenta la copii. Desi este necesara uneori, sa nu uitam ca nu slujeste la dezvoltarea autodisciplinei, ceea ce constituie o limita. Dumnezeu Se foloseste de provocarea durerii fizice pentru a-i ajuta pe fiii Sai sa traga invataturile cuvenite. Si noi trebuie sa procedam la fel. Sa limitam folosirea acestei metode de disciplinare numai in cazurile in care toate celelalte au dat gres.

Preluat din Viata de Familie

Mami, ce e aia “transsexual”?

Păi, e ca tataDer, mamaDie şi copilulDas. Sau ca tataDas, mamaDas şi copilulDas. Încă nu la scară mondială, dar teribil de alarmant! Dacă tot s-a ajuns la capăt cu demitizarea, atunci am ajuns la început… Androginii sunt… pe masa de operaţie şi… prin şcoli, pe la locul de muncă. O anumită specie…
Mai ştiţi cum e cu întrebările de genul:
- Aştepţi bebe?
- Da, sunt foarte fericită.
- Şi ce o să fie? Ştii deja?
- Ce-a vrea Domnul, numai sănătos să fie!
Ei bine, astfel de întrebări nu sunt de viitor. O să le uităm în curând, ca şi răspunsurile de acest fel.
Azi poţi determina sexul copilului, deci nu se mai pune problema să iasă “ce vrea Domnul”. (Nici măcar Mother Nature.)
Citeste intregul articol in blogul lumea adam(a)ica

Viata de familie - de LUIGI MITOI

La sfârşitul creaţiei, Dumnezeu a afirmat de cinci ori că toate lucrurile sunt ,,foarte bune", cu excepţia singurătăţii lui Adam. Soluţia Creatorului a fost să continue procesul creaţiei, aducând în felul acesta în existenţă o femeie, pe Eva. Acum este rândul lui Adam să aprecieze la superlativ soluţia lui Dumnezeu şi singurătatea lui să se încheie pentru totdeauna.
Dacă alături de toată creaţia, familia a fost un lucru foarte bun, de ce astăzi sunt atâtea eşecuri, nefericire, lacrimi şi durere? La această întrebare se străduiesc deopotrivă să ofere răspuns sociologia, psihologia, teologia, însă peisajul vieţii de familie este din ce în ce mai sumbru. Această realitate se răsfrânge negativ asupra generaţiei tinere care este descurajată să viseze la o viaţă de familie fericită. Căsătoria este uşor confundată şi înlocuită cu concubinajul, coabitarea sau curvia, or rezultatele sunt pe măsură. Care este secretul succesului în viaţa de familie - este mit, mister, miracol sau muncă şi maturitate?
Din punct de vedere al vieţii de familie, statisticile din Statele Unite şi Europa sunt dezolante şi descurajatoare. Mii de copii se nasc fără să ştie cine este tatăl lor sau asistă îngroziţi şi neputincioşi la certuri violente şi divorţul părinţilor, pierzând pentru totdeuna dreptul să spere la o viaţa de familie împlinită. În Europa la fiecare 30 de secunde o familie sfârşeşte prin divorţ sau un copil este ucis înainte să se nască. În ciuda acestor nefericite realităţi, oamenii au explicaţii şi justificări încercând deopotrivă să se dezvinovăţească. Până la urmă nu este nimeni vinovat şi această ridicolă anormalitate a devenit normală. Unii dau vina pe sărăcie, dar maşinile nu mai încap pe şosele; alţii dau vina pe lipsa de educaţie, dar nu mai încăpem de diplome; bărbaţii dau vina pe Eva, femeile dau vina pe Adam, amândoi dau vina pe Şarpe. Care este până la urmă adevărul? Nimeni nu vrea să se gândească în mod biblic la Dumnezeu, la Creatorul trădat în grădină, la Făcătorul părăsit în Eden, la procesul dureros şi la toate consecinţele lui. Nimeni nu mai are putere să spere în soluţia restauratoare a lui Dumnezeu, nimeni nu se mai gândeşte la ,,sămânţa femeii" care urma să vină, numeni nu e interesat să ştie dacă a venit sau nu. Căutăm răspuns în cărţi, în plăcere, în bani, în vacanţe, în aventuri, în coaliţii, în tehnologie şi respingem răspunsul din inima noastră, care ne cheamă zilnic spre Dumnezeu.
Viaţa de familie nu poate fi fericită, dacă partenerii nu sunt fericiţi, nu poate fi sfântă, dacă partenerii nu sunt sfinţi. Viaţa de familie este exact ce o fac cei doi parteneri, este expresia caracterului şi personalităţii lor. Oamenii, înainte de orice altceva, au nevoie de Dumnezeu, au nevoie de restaurarea relaţiei cu Creatorul părăsit, au nevoie de acceptarea soluţiei lui Dumnezeu, oferită în persoana sfântă a Mântuitorului Hristos. Câtă lumină are generaţia noastră, dacă nu vede o soluţie veche de 2000 de ani, timp în care încearcă să o inventeze? Viaţa de familie este inventată de Dumnezeu şi trebuie să funcţioneze după principiile Sale. Biblia este manualul de folosire, or ea vorbeşte despre pocăinţă şi neprihănire, despre mărturisirea şi părăsirea păcatului. Generaţia tânără are dreptul să spere la o viaţă de familia fericită numai atunci când îşi pune viaţa şi destinul în mâna lui Dumnezeu, numai atunci când vor citi Biblia şi se vor ruga. Tehnologia modernă reuşeşte fabricarea avioanelor şi maşinilor performante, însă fericirea, pacea, liniştea, bucuria, viaţa de familie împlinită este monopolul lui Dumnezeu. El îi cheamă pe oameni de 2000 de ani prin Hristos să accepte fericirea şi în viaţa acesta şi în cea viitoare. Viitorul şi fericirea oamenilor, al familiei stă în împăcarea cu Dumnezeu, în pocăinţă faţă de păcat şi în credinţă faţă de Dumnezeu. Familia este puternică şi fericirea ei este garantată atunci când partenerii trăiesc cu Dumnzezeu şi împlinesc poruncile Lui.

Tata si printesele lui

Timpul meu subiectiv a cântărit drept ani, sau secole aceste aproape 3 luni de distanţă, alţii însă spun: dar deja a trecut atâta vreme?! Fetele mele însă au măsurat şi ele timpul, au înmulţit cu neînţeles fiecare minut. Dar e gata, el aici, prinţesele fascinate, fermecate de el, de tata. ” I tata?” (unde e tata ?) întreabă Nati în zori. De ce a plecat tata la servisi fara Raissa ? întreabă şi Rai. Şi când revine seara, eu nu mai contez. E acea trecere în umbră care mă onorează şi mă fericeşte, ele se joacă cu tata. Tata să le ţină de mânuţă pe stradă, tata să le scoată din maşină, tata să le iubească dacă se lovesc, tata să le dea pe hilintă în parc…tata, tata, tata. Şi tata le adoră, şi se joacă cu ele, şi le răsfaţă. Eu mă bucur să văd că prezenţa lui nu e doar fizică în vieţile lor.Se ştie ce important e pentru fete relaţionarea la tată. Pentru sănătatea lor emoţională, pentru verticalitatea deciziilor lor. Pentru mai târziu… Iubirea şi acceptarea din partea tatălui le conferă echilibru. Şi fericire nemăsurată acum. Citiţi numai asta pe chipul Raissei

Preluat din blogul Chrina

Dumnezeu mi-a salvat căsnicia - de Kathy Gilmore

După cinci ani de căsnicie, soţul meu mi-a mărturisit că a comis adulter cu nenumăraţi bărbaţi din ziua căsătoriei noastre. Paul şi cu mine ne-am întâlnit nu la mult timp după ce am terminat colegiul. Mă dusesem la un studiu biblic, şi în clipa în care l-am văzut am ştiut că va fi soţul meu. Nu a fost tocmai dragoste la prima vedere, ci un sentiment calm de siguranţă şi de dedicare de care nu m-am îndoit niciodată că venea de la Dumnezeu. Cu toate acestea, la a doua noastră întâlnire, o bombă a zguduit imaginea idilei mele în Eden. La capătul cărării pe care ne plimbam, mi-a arătat câţiva oameni şi a spus: „Vezi oamenii aceia? Sunt gay. Şi aşa sunt şi eu”. Acelea au fost ultimele cuvinte rostite pentru următoarele două ore. Milioane de întrebări se luptau pentru atenţie în acele prime momente şi erau de luat decizii care aveau să întărească sau să distrugă relaţia noastră. Cea mai importantă întrebare era: „Ce cred eu cu adevărat?”.

Continuare in pagina anexa

Atmosfera caminului

Caminul este centrul tuturor activitatilor. Societatea este alcatuita din familii si este ceea ce capii de familie o fac sa fie. Din inima "ies izvoarele vietii", iar inima comunitatii, a bisericii si a natiunii o constituie caminul. Bunastarea societatii, succesul bisericii, prosperitatea natiunii, toate depind de influenta caminului.

Avantul sau declinul viitorului societatii va fi determinat de obiceiurile tinerilor care cresc in preajma noastra. Daca tinerii sunt educati, iar caracterele lor sunt modelate in copilarie avand in vedere deprinderile sanatoase, stapanirea de sine si cumpatarea, influenta lor in societate va fi ca atare. Daca sunt lasati neinvatati si necontrolati, iar urmarea va fi incapatanarea, indaratnicia, necumpatarea in pofte si pasiuni, la fel va fi si influenta lor in societatea in formare. Prieteniile pe care le cultiva acum tinerii, obiceiurile pe care le formeaza si principiile pe care le adopta ei acum constituie indicatorul starii societatii pentru anii care vin.

Un colt de cer. Caminul ar trebui sa fie ceea ce implica acest cuvant. Ar trebui sa fie un mic colt de cer pe pamant, un loc in care sentimentele sa fie cultivate cu grija, si nu inabusite. Fericirea noastra depinde de felul in care cultivam dragostea, impreuna simtire si adevarata curtoazie unii fata de altii. Un colt de cer este acel camin in care domneste Duhul lui Dumnezeu. Daca este implinita vointa lui Dumnezeu, sotul si sotia se vor respecta reciproc si vor cultiva iubirea si increderea.

Importanta atmosferei din camin. Atmosfera pe care o degaja tatii si mamele umple intreaga casa si este simtita in fiecare domeniu al caminului.

Continuare in pagina anexa

Binecuvântările şi Pericolele Canadei - Viaţa de familie - de Pastor Ioan Szasz

Cei mai reali suntem în singurătatea noastră. Acolo nu putem ascunde nimic, pentru că ceea ce suntem în ascuns, aceea suntem, de fapt. Apoi, adevărata noastră identitate, adevăratul nostru caracter, se descoperă în familie. Acolo ne bucurăm cel mai liber, acolo plângem cel mai des, acolo răbufnim în nemulţumirile noastre şi tot acolo ne formăm spiritual cel mai eficient. Este adevărat.. Nu la Biserică ne formăm spiritual cel mai eficient, ci acasă, în familie!!!

Explicaţia este simplă: prima noastră biserică nu este RCF sau oricare alta, nu este biserica unde eşti scris ca membru, ci ACASĂ. Familia este prima ta Biserică. Nu putem să avem pretenţia ca biserica la care mergem, în care slujim, în care suntem parte activă, să arate mai bine decât Biserica noastră de acasă. Cei care au o asemenea pretenţie, sa-mi fie cu iertare, sunt ipocriţi.

Acesta este motivul pentru care diavolul are o ţintă predilectă: FAMILIA! El ştie că acolo ne sunt depozitate toate resursele noastre fizice, emoţionale şi spirituale. Ştie că acolo se formează sau se rupe lanţul seccesiunii şi a formării spirituale a generaţiilor care vin. Ştie că o lovitură reuşită în familie are victime multiple: părinţii, copiii, bunicii şi celelalte familii înrudite. Tocmai de aceea Domnul Isus pune mai presus de orice, imediat în spatele Împaratiei, familia.

Unii consideră ca Isus a neglijat familia prin afirmaţia că suntem vrednici de Împaratie doar dacă putem renunţa la familie. De fapt, interpretarea trebuie înteleasa astfel: familia este forţa imediat în apropierea Împaratiei şi ea ar putea să-I facă cel mai puternic competiţie. Prin această afirmaţie Domnul a pus în valoare puterea familiei şi importanţa ei.

Care sunt cele mai frecvente pericole pe care le-am identificat în viaţa de familie, aici în Canada?

Timpul - ritmul de viaţă este atât de alert, atât de aglomerat, încât, oricând se poate găsi o altă opţiune decât familia.

Sistemul de valori - trebuie să recunoaştem că există o presiune imensă asupra copiilor prin ceea ce li se inoculează prin sistemul educaţional faţă de ceea ce am dori noi ca ei să devină.

Nu în ultimul rând, o inversare a conceptului de autoritate spirituală în cadrul familiei. Mişcarea feministă şi altele asemenea lor, au un efect dezastruos asupra familiei.

Suntem chemaţi să păzim familia, pentru a fi binecuvântaţi în ea.

Vrei să fii soţia mea?

Îmi amintesc de câte ori mi-am făcut curaj să pun această întrebare celei care acum îmi este soţie, Cora.
Era o întrebare simplă. De ce atâta emoţie totuşi?
Probabil că nu ştim ce vom face în cazul în care răspunsul este negativ! Nu avem planul B! Eu cel puţin nu aveam!
Eram 100 % sigur de răspuns.
Serios acum, ce spui dacă răspunsul este “nu vreau”?
????

Citeste intregul articol in Ambasadorul

Creşterea băieţilor

Meg Meeker este medic pediatru şi autoarea cărţii „Boys should be Boys.” Printre altele, ea afirmă că unul dintre secretele creşterii de fii sănătorşi este credinţa în Dumnezeu şi religia. Cu toate cărţile citite de părinţi cu privire la creşterea copiilor, cu tot ajutorul căutat la psihologi şi profesionişti, cu toată tehnica folosită pentru limitarea intrării răului în viaţa fiilor lor (cum ar fi v-chip sau dispozitivul care blochează canalele sau emisiunile TV care au conţinut murdar, sau cum ar fi filtrele de porno folosite pe computere), religia rămâne ca alternativa cea mai bună pentru creşterea unor băieţi buni.

Băieţii care provin din familii în care creştinismul este important, sunt mai puţin în pericol de a folosi alcool, de a fuma, de a consuma droguri sau de a trăi o viaţă sexuală promiscuă. Meeker arată de ce este „folositor” Dumnezeu pentru creşterea băieţilor:

1. Nădejdea. Dumnezeu este cea mai bună sursă de nădejde. El are avantaje faţă de orice altă sursă de nădejde, pentru că Dumnezeu este fără limite, El nu va muri, El nu va abandona pe cei ce se încred în El.

2. Dragostea. Dumnezeu este singura şi cea mai mare sursă de iubire necondiţionată.

3. Adevărul. Toţi oamenii vor să cunoască adevărul. Descoperirea adevărului în timpul căutării răspunsului cu privire la existenţa lui Dumnezeu va deschide mintea unui băiat cum nimic altceva n-o poate face.

4. Harul. Băiatul va face greşeli. El trebuie să ştie că atunci când greşeşte, poet veni la Dumnezeu pentru a găsi înţelegere, iertare şi pentru a putea să aibă un nou început. De câte ori părinţii sau societatea nu mai au har, Dumnezeu rămâne plin de har.

Cartea Dr. Meeker arată cum prin oferirea scutului credinţei în Dumnezeu băieţilor lor, părinţii îşi protejează copiii şi-i cresc pentru a deveni bărbaţi buni.

Sursa : Perspective Crestine

Sunt copiii o ameninţare globala? Marea dorinţă liberală care aduce moartea loveşte din nou

Malcolm Muggeridge, un observator înfocat al secolului 20 şi al ororilor acestuia, obişnuia să vorbească despre „Marea dorinţă liberală care aduce moartea”. De-a lungul anilor, Muggeridge a apelat la această explicaţie în privinţa mai multor chestiuni neclare, în special acceptarea liberală a avortului. Dacă ar fi în viaţă în prezent, ar vedea cu siguranţă această dorinţă de moarte împlinindu-se în 21 Aprilie 2008, data ediţiei ziarului USA Today.

În rubrica sa periodică din ziar, Oliver „Buzz” Thomas pune întrebarea:

„E posibil ca religia noastră să ne ucidă?” Preocuparea lui principală este ecologică şi tonul său se doreste a fi apocaliptic. „Cu toţii ne amintim de azteci”, ne atenţionează Thomas. „Unii spun că religia lor, cu înclinaţia lor spre violenţă şi sacrificiu uman, a jucat un rol esenţial în distrugerea civilizaţiei lor. Noi, cei moderni, suntem mult mai sofisticaţi, desigur, dar dacă persistăm în unele dintre practicile noastre religioase, ne putem îndrepta în aceeaşi direcţie cu paşi mărunţi.”

Citeste intregul articol in Al Mohler in Romanian

“El m-a dus în casa de ospåt” (Cântarea Cântarilor 2:4)

Desi bine stiut cå aceastå carte poeticå prefigureazå in mod primar dragostea råmasitei credincioase a lui Israel pentru Cristos (adevaratul Solomon), totusi, si relatia dintre Cristos si Bisericå poate fi intrevåzuta în paginile poetice, iar sub aspect personal sunt fragmente de text pline de invåtâminte pentru familiile crestine. Fratele I. S. a prezentat acum 27 ani, versetul de mai sus, ca ilustrånd viata normala a unei familii crestine. Am avut privilegiul sa iau atunci câteva note, al cåror rezumat îl redau mai jos

Expresia “El m-a dus în casa de ospåt” se poate potrivi si pentru sotia credincioaså si pentru sotul credincios: ce bine ar fi ca, dupå ani de convietuire fericitå impreuna, sotii så poatå spunå, unul despre celâllat: “El (ea) m-a condus in casa de ospåt”:. Viata unei familii crestine, cu toatå rutina ei curentå (caså, serviciu, copii, relatii sociale) nu este doar un moment singular de ospåt, ci este o tråire continuå în bucurie.

Versetul spune “El m-a dus în casa de ospåt”. Cine este El? Este, fårå îndoialå, Domnul Isus, Cel ce ne-a mântuit, care ne conduce în viata noastrå pe pamânt si care - asa cum spune la Ioan 14, ne pregâteste un loc în casa Tatålui. Numai Domnul Isus are atributul ca, în timpul cålåtoriei nostre pe påmânt så ne conducå în casa de ospåt. El då celor ce se laså condusi de El, viatå din belsug.

“M-a dus” - înseamnå supunere deplinå: så fiu unde må duce El. Un amanunt însemnat pentru cei ce se laså dusi de El - merg cu El, “pas cu pas”. Niciun pas fårå Isus. Sfarsitul versetului oferå un semn distinctiv al celor dusi în casa de ospåt. “Si dragostea era steagul fluturat peste mine”. Dragostea lui Dumnezeu revelatå în Cristos si în Jerfa Lui, infinitå, neschimbabilå, neconditionatå, activa då perfum si substantå ospåtului. Sotii credinciosi, toti membrii unei familii crestine, sunt chemati så tinå sus acest steag al dragostei. Viata de famile poate fi o viatå continuå de ospåt la unbra staegului atotbiruitor al Dragostei lui Dumnezeu aratatå în chip desåvarsit la Cruce.

Note luate de S. Constantinescu

Sursa : He is able

CASATORIA - de Alexandru Chereches

“Însă dacă te însori nu păcătuieşti. Dacă fecioara se mărită nu păcătuieşte. Dar fiinţele acestea vor avea necazuri şi eu aş vrea să vi le cruţ” (1Corinteni 7,28)

După terminarea armatei, orice tânăr se gândeşte la căsătorie. Căsătoria este un act solemn, încheiat între un bărbat şi o femeie, care se învioesc să convieţuiască împreună, pentru a constitui o familie; a naşte şi a creşte copii, prin care se înmulţeşte şi se perpetuiază omenirea. Ajungând la vârsta hotărâtă de Dumnezeu pentru căsătorie, am început să mă gândesc la felul cum se va împlini această lucrare. Citind în Biblie, “am să fac un ajutor potrivit pentru el” (Genesa 2,18) , am înţeles din aceste cuvinte că Dumnezeu se ocupă de problema partenerului de viaţă al fiecărui om şi mi-am zis, “Dumenzeu îmi pregăteşte soţia şi tot El ne oferă prilejul de a ne cunoaşte şi căsători. Dar cum o voi cunoaşte pe partenera mea de viaţă şi unde să o caut? Dumnezeu mi-a vorbit prin aceste cuvinte: “Isus a răspuns: nu sunt doisprezece ceasuri în zi? Dacă umblă cineva ziua nu se poticneşte, pentru că vede lumina lumii acesteia; dar dacă umblă noaptea, se poticneşte, pentru că nu are lumină în el.”(Ioan11,9-10). De aici mi-a venit gândul să umblu numai ziua, nu şi noaptea pentru că am văzut prea multe familii care s-au poticnit după căsătorie, pentru că au umblat noaptea:”dar cine urăşte pe fratele său, este în întuneric, umblă în întuneric şi nu ştie încotro merge, pentru că întunericul i-a orbit ochii” (1Ioan2,11). Întunericul prezintă păcatul, iar lumina înseamnă neprihănire: “şi am văzut că întelepciunea este cu atât mai de folos decât nebunia, cât este mai de folos lumina decât întunericul.”(Eclesiastul 2,13).

Am înţeles că, pentru a nu mă poticni, am nevoie de înţelepciune şi de lumină. Ziua se vad lucrurile altfel decât noaptea, chair dacă folosim felinarul. Tineri care au umblat în întuneric ca să nu-i vadă nimeni, au fost văzuţi în timpul zilei cum nu era bine. Am văzut tineri umblând noaptea şi făcând o nuntă ca-n poveşti, cu angajaţii lui Satana la dispoziţia lor. Dar nu după multă vreme îi vedeai singuri, pe furiş, umblând pe la tribunale, implorând divorţul, motivând şi spunând, “eu nu am ştiut cutare şi cutare lucruri”. De ce nu au ştiut? De ce nu au vazut? Pentru că au umblat noaptea.

Continuare in pagina anexa

O zi a Barbatilor

Păcat că în legiferarea Zilei Bărbatului, adică cea de 5 mai, s-a implicat o companie de bere. Asocierea care se face, astfel, şi poate nu fără justificare dacă aşa stau lucrurile, va fi între bărbat şi băutură. Ce ar fi mai rău, între bărbat şi lipsa de luciditate.

Personal, nu mi se pare o idee rea aceea de a exista o zi a bărbatului în calendar. Unora le place să glumească pe seama asta, spunând că bărbaţii vor să fie egali cu femeile, care au 8 Martie (aşa am avut pretext să schimb imaginea blogului o zi). Una peste alta, ideea în sine e bună. Felul în care ştiu românii să o pună în valoare, însă, …. Ei bine, aceasta e o cu totul altă poveste. Sărbătorim până cădem sub masă. S-o fi văzând mai bine realitatea de acolo. Sau o fi bucuria mai deplină atunci când nu suntem treji.

Anul acesta nu a reuşit să se legifereze 5 mai. Poate la anul, când nu vor fi parlamentarii ocupaţi cu alegerile. Însă o sărbătoare se poate marca şi fără declarări, strigări, semnături, băuturi.

Continuare in Timposibil

Ziua tatalui

“Isaac a chemat pe Iacov, l-a binecuvantat …” Genesa 28:1

In vremurile bibliei, exista obiceiul ca tatii sa-si aseze mainile pe capetele fiilor si sa rosteasca anumite promisiuni, trecand astfel binecuvantarile de la o generatie la alta. De aceea “Isaac l-a chemat pe Iacov si l-a binecuvantat” si de aceea Iacov si-a binecuvantat nepotii inainte sa moara. (Vezi Genesa 48:10-14) Poate timpurile s-au schimbat, insa un principiu ramane constant: copii fara tati iubitori si participanti la educatia lor, isi petrec de obicei vietile cautandu-si sentimentul identitatii si stimei de sine. Tot mai multi il descopera in compania vanzatorilor de droguri, anturajelor rebele si gastilor de cartier. In loc sa-si exploateze potentialul daruit de Dumnezeu, devin definiti si etichetati de un stil de viata - “fugar”, “condamnat”, “scandalagiu”, “dependent”. Inainte de a fi impuscat, in 1996, cantaretul rap Tupac Shukar, cunoscut pentru violenta versurilor sale, a spus: “Nu mi-am cunoscut niciodata tatal … stiu sigur ca avand un tata as fi fost mai disciplinat … mai increzator. Mama nu te poate calma … asigura ca totul este in regula … si nu-ti poate arata ce inseamna barbatia. Ai nevoie de un barbat pentru a sti cum sa fii unul.” Cand un barbat a fost adus in fata lui Isus pentru a fi vindecat, inainte de a-i ierta pacatele sau a-l vindeca, El l-a numit “fiu” (Marcu 2:5). Nu i-a spus: “Trebuie sa-ti indrepti comportamentul” sau “Trebuie sa faci mai intai ce vreau Eu sa faci”. A stabilit o relatie cu acel om aratandu-i iubire si acceptare. Ca tata, si tu trebuie sa faci la fel. Singura modalitate prin care iti vei castiga copiii pentru Cristos, este sa-i iubesti si sa-i accepti asa cum sunt, fara conditii si fara a-i condamna.

Sursa : bpznouasperanta.ro

Ziua Tatalui

Cum a inceput sa fie sarbatorita aceasta zi e destul de interesant, si fiind tata, ma avantajeaza sa stiu ca si noi suntem amintiti.
Poate pentru a intra in ton cu aceasta “sarbatoare” doresc sa va relatez o povestire care cred ca e una reala…
Se spune ca un baiat de abia implinise varsta de 18 ani si isi luase carnetul, ca intr-o seara, a cerut voie tatalui sau sa se foloseasca de masina, nou nouta, pentru a-si impresiona prietena. Seara a fost nemaipomenita, masina mergea perfect, si el se dovedea a fi un sofer priceput. Pana si prietena, in momentul in care a fost dusa acasa, a fost impresionata. Pentru a face povestea mai scurta, vreau sa va spun ca pe drumul spre casa, simtind ca poate controla masina, a vrut sa vada cat de repede merge, si in viteza lui nu a vazut la timp cum o masina din fata frana. Si, desi a franta, nu a reusit sa evite impactul. Rezultatul… masina nou nouta era lovita. Politia a fost chemata, si in momentul in care tanarul nu stia ce sa faca, politia i-a cerut actele masinii. Ce va spune tata, se gandea el, in timp ce deschidea torpedoul masinii. In momentul acela din torpedou a cazut o hartie, pe care cu un scris grosolan barbatesc se aflau urmatoarele cuvinte: “In caz de accident, fiule adu-ti aminte ca eu te iubesc pe tine, nu masina”.
Cateva ganduri cu care textul ma provoaca:
1. Alegerile ne afecteaza viitorul.
In fiecare zi noi luam diferite decizii. Si deciziile noastre ne afecteaza viata. Chiar si cei care cred in predesitnatie, sunt pusi putin in incurcatura, cand vad cum deciziile influenteaza ziua de maine. Daca alegi ca sa fumezi, daca alegi sa fi neglijent, daca alegi sa faci un lucru bun, daca alegi sa ajuti pe cineva, daca alegi sa spui adevarul, sau daca alegi sa nu il spui, pentru toate acestea consecintele se vor vedea… si ne vom intalni cu ce am semanat. Si in momentele acelea nu vom putea arunca vina pe alticineva. E greu ni se pare sa luam o decizie buna, dar viata ne demonstreaza ca e mai bine sa iei decizia corecta. Un exemplu este minciuna. E mai usor sa spui adevarul decat sa minti, pt ca daca minti, trebuie sa iti aduci aminte tot timpul ce ai spus…
2. Greselile ne costa.
Orice greseala are pretul ei, si orice am face nu vom putea evita acest adevar. La acest capitol nu cred ca trebuie sa comentez, de aceea voi spune doar un lucru, “In orice pas facut, cere sfatul de la Domnul”. E singura metoda pe care eu o gasesc ca fiind sigura in a trai o viata fara de greseli.
3. Eu te pe tine te iubesc…
De ales, alegem toti, de gresit, am gresit si gresim toti. Si dintre noi, nu cred sa fie unul care sa zica, eu inaintea lui Dumnezeu stau fara vina. Si atunci ce ne facem. Cum putem primi pacea? Mai avem vreo sansa sa indreptam trecutul? Raspunsul se gaseste in Ps 85:2 si nu cred ca mai e o surpiza ca il gasim tot la Dumnzeu. Si noua Golgota ne arata acest lucru, ca EL IARTA greselile noastre.

Si atunci am scapat, avem tabilita curata si putem sa incepem tot de la inceput? E si asta o parere, eu insa nu cred ca tanarul din ilustrarea introductiva a mai incercat sa vada cat de repede poate merge masina, a inteles ce inseamna harul…. DU-TE SI NU MAI PACATUI…

Sursa: DevoTin

Ziua Tatalui in SUA - articol publicat la 13 iunie 2007 de Doru Pope

Duminica va fi ziua tatilor aici in America. Nu stiu daca se mai sarbatoreste undeva (stiu ca si in Canada) dar aici este. O sarbatoare care pe noi, veneticii de prin Romania ne-a luat prin surprindere, nefiind obisnuiti cu o astfel de sarbatoare prin partile noastre. Acolo aduceam femeilor din viata noastra ghiocei de 1 Martie, si flori de 8 martie. Imi amintesc din copilarie ca in biserica baptista maghiara din Tg Mures, unde am crescut eu se sarbatoarea ziua mamei, dar e o amintire ca prin ceata. Nu stiu cind se sarbatorea.

Oricum, cred ca meritau si barbatii o zi a lor, in special tatii, deoarece asta este o specie din ce in ce mai rara (nu biologic vorbind, ci social). O sa incerc sa public citeva ginduri pe tema aceasta mai larga a barbatilor si specific a tatilor, acum in intimpinarea sarbatorii lor.

Mai intii, ceea ce este usor de observat de cum intri intr-o biserica americana, este ca sunt putini barbati si multe femei. Cineva zicea ca din punctul de vedere al impartirii pe sexe, bisericile americane arata ca departamentul de lenjerie feminina de la un magazin universal. Barbatii evita mersul la adunare in numar din ce in ce mai mare si fenomenul este ingrijorator.
Vezi tot mai putini barbati maturi, care sa fie responsabili, care sa iubeasca rolul de conducator, care sa confrunte raul si care sa fie fara inhibitii cind este vorba de a-si arata atasamentul fata de Christos. Asta cu atit mai mult cu cit prin comparatie, in alte religii, cum ar fi islamul de exemplu, majoritari in activitatile religioase sunt barbatii, nu femeile! Sa nu ofere destula provocare “masculina” biserica? Poate fi una dintre cauze. Conform unor statistici, in media vei gasi intr-un serviciu al unei adunari 39% barbati si 61% femei. Femeile au inceput sa ocupe un rol din ce in ce mai mare in biserici, participind in conducerea comitetelor, a studiilor biblice, a activitatilor de copii, adolescenti dar si de adulti, oferindu-se voluntar pentru diverse nevoi ale bisericii. Astfel atmosfera bisericii americane a devenit prea feminizata pentru un barbat. Femeile fiind preponderente numeric, serviciile au inceput sa fie tot mai mult “croite” tinind cont de preferintele lor.

Continuare in pagina anexa

"M-am căsătorit cu speranţa că o să fie mai bine" - Carla Preda (interviu)

Uneori când ne grăbim să ajungem de la o localitate la alta sau nu există mijloc de transport între două localităţi, putem să mergem cu maşini de ocazie. Dar aveţi grijă în ce maşină vă urcaţi pentru că s-ar putea să găsiţi acolo un mesaj care să vă pună pe drumul către cer.
Carla Preda a trecut printr-o asemenea întâmplare. Ea era traducător de limba sârbă şi avea nevoie să ajungă urgent la Turnu Severin. A plecat din Timişoara spre Turnu Severin cu o maşină de ocazie. In acea maşină a fost luată de un copil al lui Dumnezeu, pe nume Beniamin Lup.
Carla Preda:
- Discutând amândoi pe maşină, mi-a spus că soţia lui a avut un accident de maşină şi trebuie operată. Am stat cu soţia lui în spital două săptămâni şi am îngrijit-o după operaţie.
A fost suficient timp pentru mine să-mi dau seama că Eugenia Lup este foarte diferită de alte persoane pe care eu le întâlnisem în viaţa mea. Era foarte liniştită, foarte calmă. Citea o carte numită "Rugăciunea lui Iaebeţ"", tradusă de soţul ei. Liniştea ei m-a impresionat atât de mult încât am început să pun întrebări. Am aflat că viaţa mea poate fi transformată.
Ceea ce m-a ajutat să-mi schimb şi eu viaţa, au fost chiar ei doi. Ei ca familie, ca şi cuplu, liniştea şi felul în care se înţelegeau. Eu nu i-am văzut niciodată certându-se. ?ntotdeauna aveau o comunicare extraordinară. Am fost foarte curioasă de secretul fericirii lor.
Eu treceam prin foarte multe probleme în căsnicie. Sunt măritată de la 17 ani, iar la 20 de ani am avut un copil. Am avut o viaţă tumultuoasă, o copilărie foarte grea, aş putea spune chiar nefericită, datorită tatălui meu. Nu este o acuzaţie este un adevăr.
M-am căsătorit cu speranţa că o să fie mai bine. M-am măritat foarte devreme şi a fost, pot să spun, o greşeală. Despre căsătorie am crezut că este salvarea mea, dar nu a fost. Ştiam despre Dumnezeu, dar nu am ştiut niciodată că te poţi ruga direct lui Dumnezeu şi că poţi avea o relaţie directă cu Dumnezeu, că poţi deveni copil al lui Dumnezeu.
Astfel, din relaţia pe care Eugenia şi Beni o aveau, am aflat că liniştea lor şi felul în care se înţeleg şi comunică între ei provine de la Dumnezeu. Fiind copiii Lui, copii ai lui Dumnezeu, aveau acea pace în suflet. Ştiau unde este secretul.
Ei m-au întrebat dacă vreau să mă rog şi să-l primesc pe Dumnezeu să fie Tatăl meu. Am acceptat imediat. Era un miracol pentru mine. Atunci am descoperit că Dumnezeu poate şi vrea să fie Tatăl meu. Şi ştiam că Dumnezeu poate fi un Tată şi este un Tată perfect.
Reporter:
- După experienţa cu tatăl tău, îţi mai doreai un alt tată în momentul respectiv?
Carla Preda:
- Imediat mi-am dat seama că dacă Dumnezeu poate fi Tatăl meu, este salvarea mea. ?mi lipsea un tată pământesc şi acum pot spune că îmi lipseşte. Tatăl meu trăieşte, dar totuşi nu este cum ar trebui să fie.
Fiul meu, Alex, când auzit despre Dumnezeu, imediat s-a rugat să-L primescă pe Dumnezeu în inima lui. Incă nu s-a botezat, dar aştept acest moment. Insă îi lipseşte şi lui un tată pământesc, pentru că tatăl lui nu prea vrea să aibă de a face cu noi.
După ce ne-am pocăit şi eu m-am botezat, fostul meu soţ mi-a zis că am "“înnebunit"” şi că mi s-a" „spălat creierul”. " Toţi au impresia că ţi s-a spălat creierul, că " „ştiu eu ce ţi-au spus şi ce ţi-au băgat alţii în cap”. "
In momentul în care m-am întors la Dumnezeu, pot spune că mi-am pierdut toată familia. Toată familia m-a renegat. Dar nu mi-am pierdut speranţa. Le-am spus tuturor: ""Renunţ la orice şi la oricine pe pământ, dar la Dumnezeu nu renunţ". "
Odată ce am înţeles că Dumnezeu este Tatăl meu, am devenit copilul Lui şi niciodată, niciodată nu voi mai renunţa la El, orice mi s-ar spune. Ştiu un singur lucru: Dumnezeu este Tatăl meu şi atât. Şi-a dat Fiul, pe Domnul Isus Cristos, să moară pentru mine. N-aş putea să mai schimb acest lucru. Voi rămâne veşnic copilul Lui.
Acum şi ai mei au înţeles. Nu mai sunt aşa recalcitranţi. Mama mea a fost prima care a înţeles. A plâns foarte mult. S-a luptat foarte mult. Nu dormea nopţile. Mă suna şi-mi spunea: ""De ce? De ce-ai făcut aşa ceva?" "
Reporter:
- Ţi s-a uitat adânc în ochi să vadă dacă te uiţi " în gol" " sau dacă te uiţi "prin ea "?
Carla Preda:
- Da, s-a uitat. Şi în privirea mea a văzut fericire şi linişte şi a înţeles. Tatăl meu a acceptat cu resemnare, după ce m-a criticat. O întreabă pe mama: " "Ce mai face pocăita de la Timişoara?" "şi alte astfel de exprimări de dispreţ şi dezacord.
El nici ca ortodox nu este foarte creştin. Nu iartă absolut deloc. Este supărat pe părinţii lui şi nu vrea să îi ierte. Eu cred că de aici i se trag toate nefericirile. I-am spus că trebuie să-şi ierte părinţii, dar nu vrea.
Reporter:
- Este foarte important să-i iertăm pe cei care ne-au greşit, pentru că Domnul Isus Cristos în rugăciunea "Tatăl nostru" spune": "Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri." "Sau altfel spus: ""Cu ce măsură măsuraţi, cu aceea vi se va măsura. "" Este important să iertăm, ca şi la rândul nostru să putem fi iertaţi.
Acum să aflăm ce ne spune Beniamin Lup despre tine.
Beniamin Lup:
- Am întrebat-o pe Carla ce face ea pentru Dumnezeu? Mi-a spus: ""Trăiesc o viaţă morală"." Am luat o foaie de hârtie şi am desenat acolo domeniul lui Dumnezeu Cel Sfânt şi domeniul omului păcătos, separate de o prăpastie mare.
Am tras o linie de la omul păcătos până înspre Dumnezeul cel Sfânt şi am spus: ""Nu ajunge. Altceva, mai faci pentru Dumnezeu?" "Păi merg la biserică şi mama m-a închinat!" "
Am tras o linie puţin mai lungă, apoi i-am spus: ""Nu ajunge! Altceva ce faci? Ai grijă de oameni săraci?" "Da"." Carla obişnuia să ia copii de pe stradă, să-i hrănească în casa ei şi să-i spele. Făcea lucrul aceasta cu bucurie.
Am tras o altă liniuţă şi i-am spus: " "Nu ajunge! Nu e suficient!" " Atunci i-am spus: " "Carla mai ai o şansă!". "Am desenat o cruce care unea omul păcătos cu Dumnezeul cel sfânt şi în momentul în care am trasat crucea, Carla a izbucnit în plâns şi a spus: ""Vreau şi eu ce aveţi voi!" " Ne-am rugat cu ea şi ea i-a cerut Domnului Isus să intre în inima ei. A devenit copilul lui Dumnezeu chiar în momentul acela.
Reporter:
- Carla, ce s-a schimbat în inima ta, ce a fost frumos, luminos, deosebit, după momentul când L-ai primit pe Cristos ca Mântuitor şi ca Stăpân al vieţii tale?
Carla Preda:
- In inima mea, pe faţa mea, în absolut tot ceea ce eram, se vedea o transformare. Simţeam că plutesc. Dintr-o dată mă simţeam uşoară, fericită, despovărată, fără nici o grijă.
Trec şi acum prin foarte multe greutăţi. Nici acum viaţa de creştin nu este o viaţă uşoară. Este o luptă permanentă, mai mare ca înainte. Acum trebuie să lupţi în permanenţă să rămâi creştin, să te lupţi cu toate tentaţiile.
Reporter:
- Poate unii zâmbesc acum şi spun despre tine că ai trecut printr-un extaz mistic, dar este exact ceea ce se întâmplă atunci când Duhul Sfânt vine în inima şi viaţa omului.
Lucrurile acestea nu se pot înţelege decât duhovniceşte, spune Biblia. Intr-adevăr, cei care nu le-au experimentat, nu le pot pricepe. Probabil mulţi dintre cititorii noşti simt că le lipseşte ceva, un gol care ...
Carla Preda:
- ...un gol care poate fi umplut doar de Dumnezeu, de Duhul Sfânt. Doar prin rugăciune îţi poţi găsi liniştea.

Sursa: Resurse Crestine

Pântece de închiriat? Newsweek dezbate problema mamelor surogat

Coperta revistei Newsweek va atrage cu siguranţă atenţia multora. În imaginea de pe copertă poate fi văzut abdomenul unei mame surogat împreună cu aceste cuvinte – „Pântece de închiriat:

Lumea complexă a mamelor surogat.” Revista oferă o perspectivă fără precedent asupra a ce reprezintă a fi mamă surogat din punct de vedere moral.

După cum explica Jon Meacham, editorul de la Newsweek în articolul introductiv, „Ideea surogatului nu este confortabilă pentru mulţi – cei conservatori o găsesc nenaturală, unii liberali spun că exploatează femeile – dar reportajul nostru a distrus foarte multe prejudecăţi populare.”

Reporterii Lorraine Ali şi Raina Kelley au ales să-şi bazeze cercetarea pe relatările unor mame surogat şi experienţele lor şi pe relatările celor caută aceste mame surogat.

Studiul expune faptul că surogatul nu este în întregime o descoperire nouă, citând surse istorice. Însă problema care reiese din articol este comerţul în creştere în domeniul mamelor surogat, o realitate pe care reporterii o recunosc este „un act al iubirii, dar şi o tranzacţie financiară.”

Într-adevăr, mamele surogat din prezent preferă să fie recunoscute ca şi „purtătoare de gestaţie” – un termen care evită cu atenţie cuvântul mult mai emoţional (şi natural), mamă. Plata obişnuită pentru o „purtătoare de gestaţie” în Statele Unite este de 20 000 – 25 000$. Mamele surogat poartă copii (cei mai mulţi nefiind copiii lor biologici) pentru cupluri căsătorite, cupluri necăsătorite, cupluri de homosexuali şi lesbiene şi adulţi singuri de orice profesie.

Continuare in pagina anexa

BEYOND BELIEF cu Josh McDowell

„Slujind în spiritul fiilor lui Isahar, ne străduim să înţelegem cu ce se confruntă tânăra generaţie din România şi să întâmpinăm nevoia de echipare a părinţilor, pastorilor şi a liderilor de tineret care slujesc acestei generaţii.” Aşa a început invitaţia trimisă celor care au participat la conferinţa „Beyond Belief”, pe 10-11 aprilie a.c. la Sovata, conferinţă organizată de B.I.G.-Impact (Fundaţia „Biserici cu Impact Global”) în parteneriat cu Josh McDowell Ministry. Nu mai puţin de 559 de persoane din 79 de localităţi au ales să dea curs acestei invitaţii, beneficiind de expunere nemijlocită la învăţătura oferită de cunoscutul lider creştin american, aflat pentru a treia oară în România. Printre aceştia s-au aflat mulţi pastori şi lideri de tineret, reprezentând tot spectrul evanghelic confesional, dar şi părinţi preocupaţi de o relaţie aşezată pe baze sănătoase cu copiii lor, cât şi consilierul eparhial al unei episcopii ortodoxe ce a dorit să fie părtaş la acest eveniment.

Josh McDowell, iniţiatorul campaniei “Beyond Belief” din Statele Unite, a venit special să împărtăşească cu noi rezultatele unui sondaj de opinie profesionist efectuat de organizaţia sa în România şi pentru a ne explica modul în care au ales ei să răspundă provocărilor ideologice cu care se confruntă tineretul american. Convingerea lui Josh este că „dacă acum nu facem nimic, riscăm să pierdem o generaţie întreagă: copiii voştri şi ai mei”.

Aşadar scopul acestei conferinţe a fost înţelegerea curentului ideologic în care înoată adolescenţii noştri şi lansarea unui dialog constructiv privind direcţia în care ar trebui să ne îndreptăm pentru a întinde o mână de ajutor părinţilor şi un colac de salvare adolescenţilor, cât şi pentru a îi învăţa să înoate împotriva curentului acestui veac.

Cele mai puternice şi mai motivaţionale momente au fost acelea în care Josh a împărtăşit din experienţa lui de tată modul în care a investit în copiii săi, dezvoltând cu fiecare o relaţie puternică, de dragoste, în contextul în care a avut mult de călătorit în toată lumea şi a fost extrem de ocupat cu lucrarea şi cu scrierea cărţilor sale. Pusă în antiteză cu realitatea crudă din România unde statisticile arată că adolescenţii din familii creştine petrec în medie 8 minute pe zi cu părinţii lor, 40% dintre aceştia petrecând în mod incredibil mai puţin de 2 minute zilnic cu cei care i-au adus pe lume, această informaţie a generat în fiecare părinte prezent la conferinţă un imperios sentiment că trebuie să-şi revizuiască atât priorităţile cât şi relaţia cu proprii copii dacă se doreşte ca aceştia să fie imunizaţi pe cât posibil la tendinţele auto-destructive la care sunt atât de vulnerabili aceia care nu au o relaţie bună cu părinţii şi în special cu taţii lor...

În încheiere, iată câteva dintre impresiile unor participanţi la această conferinţă:

Mihai Dumitrascu, pastor Galaţi: Conferinţa cu Josh McDowell a fost ca o revelaţie pentru mine. Am fost extrem de provocat cu privire la relaţia cu copiii mei şi bineînţeles la responsabilitatea mea ca părinte. Am fost realmente copleşit de entuziasmul cu care Josh se adresează audienţei sale, ceea ce de fapt dă forţă mesajului său. M-am întors acasă hotărât să fac modificări în programul meu zilnic în aşa fel încât să pot acorda mai mult timp familiei. Va rămâne o conferinţă de referinţă în viaţa mea.

Doru si Nadia Cirdei, Chisinau: Am citit cu plăcere cărţile scrise de Josh McDowell şi le-am privit ca materiale de referinţă încă de la apariţia lor în limba română. Însă întâlnirea cu autorul cărţilor a însemnat pentru mine şi pentru soţia mea, o adevărată inspiraţie provocatoare, mai ales că încă nu este prea târziu ca în familia şi în lucrarea noastră de slujire să facem „revoluţie” pentru a contribui la salvarea generaţiilor care ne urmează. Suntem convinşi că atât organizatorii cât şi Josh McDowell au fost inspiraţi pentru a organiza această Conferinţă şi nu încape îndoială că multe vieţi au fost transformate şi vor produce transformare pe termen lung. Domnul să vă binecuvânteze în mod abundent!

Preluat din Big Impact