Se spune că timpul vindecă orice rană. Acum ştiu că acest proverb străvechi evident că nu e adevărat. Au trecut deja şase ani de când am avortat pe cel de-al doilea dintre cei patru copii ai mei - şi tot nu reuşesc să vorbesc eliberată, fără să izbucnesc în plâns, despre ziua aceea cumplită. Rănile încă nu s-au vindecat. Simt durerea pierderii şi senzaţia de ruşine în aceeaşi măsură ca în acea dimineaţă de octombrie cu şase ani în urmă. Am simţit un fior rece prin şira spinării, atunci când rezultatul testului de graviditate a confirmat temerile mele. O singură dată făcusem dragoste cu acel bărbat tară nici un fel de precauţii. El era cu 16 ani mai în vârstă decât mine şi relaţia noastră era caracterizată de o falsă dependenţă şi putea fi definită ca fiind oricum altfel decât bună.
La cei 25 de ani ai mei abia reuşeam să mă descurc în viaţă. Ca mamă necăsătorită a unui bebeluş, părăsisem oraşul natal pentru a trăi la Nashville, unde începusem o carieră în care eram bine plătită. Pe plan profesional succesul îmi surâdea şi, în final, m-am lăsat orbită de strălucirea lui.
Când închid ochii, reuşesc să-mi reamintesc acea săptămână cu o claritate tulburătoare. Văd încă înaintea mea parcul în care l-am întâlnit pe partenerul meu de atunci pentru a-i împărtăşi noutatea. N-am reuşit să rostesc cuvintele: "Sunt gravidă." I-am arătat pur şi simplu testul de graviditate şi am aşteptat ca el să spună ceva. Ştiam amândoi că primele sale cuvinte urmau să fie de natură critică.
Deşi îmi imaginasem răspunsul, prima lui reacţie a fost mai rea decât mă aşteptasem: "O să rezolvăm într-un fel - ai putea să plăteşti şi tu jumătate?"
Am început imediat să protestez: nu putea fi acesta singurul răspuns la problema "noastră"!
El însă a respins categoric orice discuţie despre vreo alternativă şi mi-a amintit că sarcina era în întregime problema "mea", numai şi numai a mea.
'Poţi să păstrezi copilul dacă vrei să faci pe virtuoasa, însă eu nu te voi ajuta în nici un fel să-l creşti. Categoric nu mă voi căsători cu tine şi în nici un caz nu voi contribui la întreţinerea copilului. Prefer să mă dau la fund şi să trăiesc ca un vagabond", mi-a explicat el pe şleau.
Am sunat-o pe singura persoană pe al cărei sfat mă puteam bizui. Apoi mi-am făcut bagajul şi mi-am luat fiica de trei ani în maşină şi am mers, timp de 11 ore, până într-un sat micuţ din Texas - căminul surorii mele în vârstă de 42 de ani.
Continuare in pagina anexa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu