Cîteva sfaturi despre creşterea copiilor din partea unui tată nereuşit

Nu sînt un tată bun! Nu prea am avut de unde învăţa. Mama a rămas văduvă la 27 de ani şi nu s-a mai căsătorit. N-am văzut cum trebuie să se poarte un tată faţă de copii, dar am avut fraţi duhovniceşti care s-au ocupat de mine, am văzut mamă, şi am avut har din partea lui Dumnezeu cu o soţie care a crescut într-o casă de 10 copii. A doua din 10. Aspră. Pe lîngă această binecuvîntare unchiul meu, ajuns acum la 92 de ani mi-a fost un fel de înlocuitor de tată în anumite privinţe. Mi-a fost mentor atunci cînd aveam mai multă nevoie de un sfat bun.

Astăzi avem binecuvîntare de copil în biserica noastră. Prea multe nu pot sfătui pentru că eu însumi mai trebuie să învăţ, dar din toţi aceşti ani în care s-au ridicat lîngă noi Neriah  (20) şi Naum (15) am primit cîte ceva şi poate că mi-aş dori ca Dumnezeu să ne mai dea ocazia să o luăm de la capăt acum, după 20 de ani de la naşterea primului copil, dacă nu cu ai noştri, măcar ca bunici.

Iată cîteva gînduri, primiţi-le cu acel complex cerut de situaţie:

1. Iubiţi-vă copiii! Nu-i comparaţi cu alţii (nu sînt vehicolele voastre spre mîndrie), nu-i învinovăţiţi pentru cele ce tot voi le-aţi dat. GEnetica şi-a făcut lucrarea şi Dumnezeu este drept, ne creştem pe noi înşine în oglindă. Dragostea acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul şi… iată, de ce nu, suferă totul. Acoperiţi ce nu se mai poate schimba şi repara, nădăjduiţi în harul Lui, credeţi în puterea Lui de a naşte din nou şi suferiţi ce este de suferit.

2. Semănaţi-le de mici în inimă Cuvîntul. S-ar putea să se depărteze de Cale, dar …. Cuvîntul Lui nu se va întoarce înapoi fără rod şi apoi Proverbele lui Solomon ne învaţă că trebuie să îi învăţăm pe ai noştri copii de mici calea de urmat. Măcar vor şti la ce să se întoarcă, atunci cînd vor da de roşcove.

Nu vorbiţi de rău biserica în faţa lor. Spun tot aici la “punctul de întoarcere”. Dacă le bîrfiţi Mireasa Domnului şi o urîţiţi în ochii lor, la cine şi cum se vor mai întoarce spre cea urîcioasă pentru voi? Biserica să vă fie scumpă, dragă, cum Îi este Domnului. Dacă îi mulţumesc pentru ceva acum lui Dumnezeu este că le-a pus dragoste copiilor noştri pentru biserica din Aleşd. Este pedeapsă să îi lăsăm acasă. Aici le sînt prietenii, fraţii, surorile, toţi cei dragi.

3. Nu strigaţi şi nu vă enervaţi cu niciun chip. Am crezut uneori că decibelii poartă rost de argumente. Nu! Nu-i întărîtaţi la mînie pe copiii voştri, ne învaţă Apostolul în Efeseni. Copiii la care s-a strigat vor deveni taţi care vor striga, soţi care vor striga, soţii isterice, care vor urla pentru a obţine ceea ce doresc.

4. Arătaţi-le totul prin exemplu. Tot timpul faptele voastre vor fi mai vocale decît vorbele voastre.Nu faceţi ce nu doriţi să facă, faceţi ce aţi dori să plataţi ca obiceiuri şi rit de viaţă în ei.

5. Petreceţi timp cu ei. Dacă regret ceva acum este perioada lungă în care am scris un doctorat care nu se mai termina. Am pierdut ani de nopţi (nu de zile), ani de nopţi în faţa calculatorului în dauna timpului cu darurile Domnului, copiii. Nu este nimic mai important, nici măcar copiii altora. Copiii voştri sînt primii voştri ucenici. Ei ne vor legitima scaunul de învăţătură pentru copiii altora.

6. Nu le daţi copiilor tot ce cer. Nu-i slujiţi pînă la dizolvarea de sine. Vom creşte copii handicapaţi de caracter, dacă le oferim tot ceea ce cer. Nimeni nu le va mai da vreodată tot ce cer şi nimeni nu va acţiona în locul lor. Îi programăm pentru probleme serioase în căsnicie şi le pregătim un calvar ginerilor şi nurorilor noastre, dacă le vom transmite odraslelor noastre faptul că tot timpul va veni cineva în urma lor să spele, să cureţe, să şteargă sau…. cum că atunci cînd ei strigă, totul se rezolvă.

7. Dacă Dumnezeu ne-ar mai da un copil acum, nu l-aş mai da la şcoală. Full stop!

8. Dacă Dumnezeu ar îngădui să mai avem un copil acum, am face la fel ca în cazul primilor doi, Natalia ar sta acasă. Copiii merită o mamă întreagă, nu o mamă second hand. Vă amintiţi? Nu trebuie să le dăm totul! De ce să alergăm pentru două salarii pe care le vom împrăştia pe bone şi drumuri în stînga şi în dreapta? Copiii nu trebuie crescuţi de bunici. Bunicii şi-au făcut datoria cu voi.Vă temeţi de sărăcie? Fiecare copil vine cu o pîine sub braţ, aşa ne-au învăţat bătrînii. Ce am fi avut acum, dacă lucra şi Natalia? Poate că eram mutaţi la o casă şi am fi avut două maşini, nu una, dar am fi avut doi copii crescuţi cu cheia de gît.

9. Nu negociaţi mersul la biserică şi învăţaţi-i pe copii să stea în sanctuar, nu în anexe. Plînsul de copil este emoţie pentru predicator, dar binecuvîntare pentru biserică. Înduraţi copiii la programe. Învăţaţi-i cîntarea şi rugăciunea, postul, lectura sfîntă. Acestea oricine le poate face, fără diplome în teologie. Nu există motiv pentru care un copil să stea acasă şi să nu vină la slujbe în afară de boală gravă.

10. Povestiţi-le minunile Domnului, tot ce-a făcut Domnul pentru voi şi prin Scripturi. Vezi Psalmul 78. Pregătiţi-le viitorul, întorcîndu-vă în trecut cu ei,

11. Dacă este posibil, şi nu trece nimeni prin faţa ferestrei, aruncaţi televizorul în curte. După ce se sparge ecranul, transformaţi-l în coteţ de găini. Va fi mai util pentru copilul crescînd.

12. Internetul, amînaţi-l cît se poate. Jocurile pe computer? Nu-l fac mai deştept. Dacă este ceva acum ce mi-aş dori mult este să stăm la casă, la ţară şi să îmi învăţ copiii să mulgă caprele, să deschidă stupii, să crească găini.

Continuare: AICI

Cum ne creștem copiii?

Jean Jacques Rousseau, în cartea sa despre educaţie, „Emile“, a exercitat o mare influenţă. Dar teoriile dezvoltate acolo sunt inacceptabile pentru creştinii fideli Bibliei. Nu trebuie să ne mire acest fapt. Tatăl necredincios al lui Rousseau i-a permis fiului său să citească deja din fragedă tinereţe tot felul de cărţi. Apoi, la vârsta de zece ani, tatăl său l-a părăsit. Dintr-o relaţie a lui Rousseau cu o slujnică, pe care a „legalizat-o“ mai târziu în felul său, au rezultat cinci copii, pe care i-a dus la casa de copii. Ca tată a fost el însuşi un exemplu foarte rău.

Rousseau pleca de la gândul că un om este bun din fire şi că trebuie protejat de influenţe dăunătoare din exterior. El nu dorea să ştie nimic despre „pedeapsă“. Influenţa religioasă o considera ca venind de la cel rău. El considera numai propria conştiinţă ca un conducător sigur. El o numea un instinct divin, o voce cerească, judecătorul asupra binelui şi răului, care îl face pe om egal cu Dumnezeu. Despre Isus Hristos nu dorea să ştie nimic. Acest om păcătos a exercitat o influenţă mare, iar teoriile sale îşi găsesc şi astăzi mulţi adepţi.

În secolul al douăzecilea, cărţile doctorului Benjamin Spock au exercitat o influenţă mare şi sunt şi astăzi mereu citite. Cea mai cunoscută carte a medicului pediatru şi pedagog american, născut în 1903, este „Îngrijirea sugarului şi a copilului“. A fost tradusă în peste treizeci de limbi şi a atins cu mult în urmă peste o sută şaptezeci de ediţii. În America a devenit cartea cea mai folosită, pentru că în ea sunt date, într-un limbaj clar, sfaturi pentru tot felul de probleme de hrănire şi educare. Punctul său de pornire era autodezvoltarea liberă a copilului, ceea ce duce la concluzii periculoase. În mod deosebit, câteva gânduri despre autoritate, ascultare şi pedeapsă sunt inacceptabile pentru un creştin, deoarece sunt nebiblice. În ediţiile ulterioare a corectat unele exprimări.

O mamă din America scria despre experienţele ei. Îşi educase copilul exact după indicaţiile lui Spock, dar copilul devenise tot mai dificil şi mai brutal. Până la urmă, în ciuda sfaturilor lui Spock, i-a dat copilului o bătaie zdravănă. A zbierat de-ţi rupea inima, dar apoi s-a liniştit şi de atunci a devenit mult mai ascultător.

Împăratul cel mai înţelept al tuturor timpurilor, Solomon, a vorbit altfel despre educaţie. Punctul său de plecare era frica de Domnul. Termeni ca disciplină, ascultare, pedeapsă erau la el în prim-plan. Citiţi cu atenţie cartea Proverbe!

***

Casa noastră va purta amprenta umblării noastre. Dacă este o umblare cu Domnul, va fi binecuvântare pentru casă. Dacă este o umblare conform cărnii, aceasta înseamnă blestem şi nefericire. Ca şi taţi să punem la inimă cuvintele lui David din Psalmul 101:2: „Mă voi purta cu înţelepciune pe o cale desăvârşită: când vei veni la mine? Voi umbla în curăţia inimii mele înăuntrul casei mele.“

Dacă ne vom creşte copiii pentru lume, îi vom căuta în zadar în cer.

Sursa: AICI

Ce-i cu Biserica și bărbații de azi? - Valentin Dedu

Note de seminar (părerile personale sunt semnalate în paranteză):

Am fost luni seară (30.09.2013) la biserica Betel ca să îl ascult pe Glynn Harrison vorbind despre băieții și bărbații de azi.

Înregistrarea video o găsiți pe pagina Arhivei video a bisericii Betel Timișoara.

Căutați înregistrarea cu titlu: 30.09.2013 seara Conferinta barbatilor – Glynn Harrison

Citiți însemnările lui Gili Indrie cu privire la acest seminar. Mie mi se par foarte interesante și a prins aspecte pe care eu nu le-am atins aici.

Câteva poze le găsiți pe pagina de facebook a Asociației Bărbaților Creștini.

***

În biserica de azi, bărbatul este în dispariție. Dar nu numai din punct de vedere numeric, ci și al dedicării.

Suntem martorii nu unei feminizări a bisericii, ci a unei demasculinizării a ei. Din cauza preponderenței femeilor bisericile au început să aibă caracteristici feminine: părtășie, comunicare, relaționare.

Desigur sunt diferențe ontologice și biologice între bărbați și femei, însă multe dintre diferențe sunt numai constrângeri culturale.
De exemplu: Un test făcut pe copii de 24 de ore de la naștere a confirmat diferențele naturale dintre bărbați și femei. O fetiță este atentă mai mult timp decât un băiat. Fetițele sunt atrase de fețele oamenilor, băieții de semne grafice. Într-un asemenea test nu mai poate fi vorba de constrângeri culturale și educaționale. Pe de altă parte, preferința fetelor pentru culoare roz, iar a bărbaților pentru albastru este condiționată cultural.

De ce bărbații nu merg la biserică?

Mersul la biserică este un stereotip bazat pe apartenența de gen. Altfel spus, femeile merg la biserică, iar bărbații la meci. Inima unui bărbat este energizată de provocări din afara bisericii și a căminului.

Bisericile, prin ceea ce fac, le confirmă oamenilor ceea ce ei se aşteaptă să vadă.

Ne pierdem băieții din biserici pentru că ei își urmează tatăl. Dacă nu îi câștigăm pe bărbați, îi vom pierde și pe băieți. Băieții părăsesc biserica între 18 și 20 de ani, însă ei planifică să facă asta la vârsta de 8, 9 ani.

Viața unui bărbat este acolo unde îi este lupta. – Carl Jung.

(Era o glumă între cei care eram acolo: Rămân în biserică doar bărbații aceia care au funcții și cei pentru care biserica a devenit o provocare)

Nu trebuie să avem o interpretare misogină și agresivă asupra situației, cum că femeile iau locul bărbaților și că trebuie să le stopăm să ajungă la funcții. Femeile sunt fericite să aibă un bărbat capabil care merită să fie urmat. Același lucru este și în familie. Faptul că femeile se duc spre funcțiile de conducere nu este pentru că suntem în concurență, ci pentru că bărbații nu sunt acolo unde ar trebui să fie.

Identitatea noastră trebuie să se clădească pe faptul că sunt fiu iubit de Dumnezeu. Înainte de a face ceva, noi suntem… Identitatea clădită pe performanță cere totdeauna ceva în plus ca să rămâi în picioare.

Un jucător de rugby britanic, Jonny Wilkinson, a spus în autobiografia sa: „Sunt atât de bun ca ultima mea lovitură.” (Performanța pe care ai atins-o la un moment dat te obligă la alta mai mare sau cel puțin asemenea celei anterioare. Un alt aspect este că oamenii uită întreg procesul și tot ce ai făcut și te văd prin ultima ta performanță).

Performanța trebuie să fie bazată pe identitatea ta, nu identitatea pe performanța ta.

Femeile pot să facă lucrurile bărbaților și se simt mai feminine. Dar dacă bărbații fac lucrurile femeilor ei nu se simt mai bărbați, ci se simt jenați de acel lucru.

Un copil de 12 ani din ziua de azi vede mai multă sexualitate decât a văzut un om în evul mediu a văzut în toată viața lui.

Ce poate să facă biserica pentru a nu pierde tinerii și pentru a câștiga bărbații? Abordați problema cu toată biserica. Începeți o lucrare cu bărbații în biserică.

Bărbatul nu vrea să fie prins în capcană: dă-i o ofertă pe perioadă limitată.

Ce-i cu băieții și bărbații de azi? - de Gili Indrie

Sunt anumite întâlniri, situații, care îți lasă ”urme” în suflet pentru toată viața. Aceste ”urme” nu sunt neapărat vizibile, dar ele își lasă amprenta pe felul tău de a vedea lucrurile pentru tot restul vieții. Aceste urme eu le numesc filtre. De exemplu: de când am ajuns să conștientizez dezechilibrul numeric dintre bărbații și femeile din biserici, datorită acestui filtru, de fiecare dată când intru într-o biserică fac o evaluare rapidă a acestui raport. La unii, aceste filtre, se datorează pregătirii lor profesionale și sunt numite defecte profesionale: pantofarul vede imediat ce fel de pantofi porți, stomatologul îți analizează inconștient dinții, frizerul se uită inevitabil la aranjamentul părului, iar psihologul sau păstorul îți citește sufletul ca-n palme. Ultima este doar parțial adevărată.

Întâlnirea băieților și bărbaților de la Biserica Betel din Timișoara, în care l-am avut ca și invitat pe dr. Glynn Harrison, a avut mai multe subiecte interesante pentru viața băieților și bărbaților din care o să menționez câteva:

1. Prima observație care mi s-a părut interesantă a fost aceea că:

Cultura ne comunică faptul că mersul la biserică (religia) este pentru fete și femei, iar contextul bisericesc, prin abundența elementelor feminine, confirmă că percepția lumii este adevărată. Din acest mariaj inconștient între biserică și cultură, băieții și bărbații percep un semnal comun care-i face să se simtă oarecum niște intruși, excluși din spațiile sacre. Cei mai mulți ajung în biserici doar la Sărbătorile mari – că așa face toată lumea, la cununii sau la botezuri – participarea este obligatorie. Procesul de înstrăinare a bărbaților de biserică a fost unul lung și subtil, istoric și sociologic, psihologic și spiritual, iar lupta pentru readucerea lor în biserică, relegarea lor de Cristos este una de durată și strategică pentru viitorul bisericii Sale.

Ceea ce se întâmplă în societate (cultură) și în biserici, influențează și viața de familie, în special rolurile pe care le joacă bărbații și femeile. În această privință, un mesaj comun pe care îl trimit cele două este acela că bărbatul, tata, nu este priceput/potrivit în/pentru educația copiilor, deși se așteaptă și i se cere să o facă. Acest mesaj conflictual derutează bărbații și-i fac să devină pasivi și acasă și în biserică.

Cum vom reuși să comunicăm consistent, convingător și creativ adevărul că și biserica este locul potrivit pentru bărbați?

Glynn a analizat câteva pagini web de prezentare ale unor biserici și a observat că pozele indică spre o prezență și influență feminină covârșitoare în raport cu cea masculină, ceea ce transmite mesajul subliminal că bărbații sunt o floare rară prin biserică. Cântecele monotone, dulcege și adormitoare pot fi și ele descurajante pentru băieții și bărbații activi. Unele biserici excelează în decoruri cu aranjamente florale și mătăsuri încântătoare pentru ochiul feminin. La școala duminicală, unde mai sunt și câțiva băieți, găsești o prezență feminină dominantă în timp ce partea masculină este absentă, ocupându-se cu lucrurile ”importante”.

Răspunsul la întrebarea de mai sus este că prin schimbarea culturii bisericești, pas cu pas, schimbare după schimbare, azi un pic, mâine un pic, intenționat și cu înțelepciune putem face contextul bisericesc mai accesibil pentru băieți și bărbați. Aceasta în cazul în care suntem de acord că ea trebuie și poate fi schimbată, dacă nu, atunci vom merge înainte așa cum am mers și până acum. Dar, ne vom ruga pentru ca băieții și bărbații să-L găsească pe Cristos!

2.Deși în primii ani băiatul este influențat de modelul mamei, în timp va alege să calce pe urmele tatălui.

Tabloul lui Rockwell, care surprinde plecarea spre biserică într-o duminică dimineața de sărbătoarea Paștelui, este suficient de sugestiv. Mama, credincioasă și hotărâtă, și-a îmbrăcat și încolonat copiii să meargă la biserică. Copiii ascultători o urmează pe mama. Fetele parcă sunt mama în miniatură. Băiatul merge acum pe calea trasată de ele, dar ochii și inima lui sunt atrase de calea tatălui. Când va fi mare, spre durerea mamei, nu va mai călca pe calea credinței, ci va alege să trăiască la fel ca și tata.

Eu cred că această problemă este mult mai veche, tații având această slăbiciune în a-și neglija copiii încă din antichitate, numai că, în prezent distanțarea a ajuns prăpăstioasă.

Un exemplu biblic este cel al lui Timotei, un băiat crescut mai mult de mama » Lois și bunica » Eunice. Absența tatălui din viața băiatului a fost sesizată de Pavel, care l-a luat în echipa lui și a jucat rolul unui tată/părinte spiritual. Timotei a avut nevoie de multe încurajări și energizante spirituale din partea lui Pavel. Nevoia modelelor masculine este critică în maturizarea băieților. Femeile știu aceasta și ar face orice că bărbații lor să-și asume rolul.

Bărbaților, taților care aveți băieți (și fetele sunt importante – nu mă înțelegeți greșit!), băieții ascultă de mama, dar sunt cu ochii pe voi. Când vor fi mari vor alege calea voastră. Ce văd oare acum la voi acum este ceva care să-i conducă spre Dumnezeu? Sunteți voi pentru ei un model de bărbat echilibrat?

3. O altă observație importantă este aceasta:

Inima bărbaților este energizată de activități dinafara bisericii și a familiei.

Identitatea bărbatului este tot mai strâns legată de locul de muncă, acolo unde performează, unde demonstrează, cucerește, unde este recunoscut și apreciat. Munca aduce cu sine poziție și statut social, beneficii și renume. Petrecând atât de mult timp muncind, munca ajunge să se identifice cu tine însuți. Când nu mai muncești, nu mai știi cine ești și dacă mai valorezi ceva. Nevoia de semnificație este o forță motivatoare extraordinară pentru bărbați.

Activitățile din familie nu au această valență. Curățenia în casă, grija față de copii nu are semnificație mare în ochii bărbaților. Nu-i energizează gândul că merg spre casă și găsesc aceiași copii neastâmpărați și aceeași soție obosită și nemulțumită.

La biserică dacă merg trebuie să stea pe scaun și, eventual, să vorbească. Acolo sunt unii care pot vorbi mult și bine, fără ca să se mai facă nimic după aceea.

Cum își va găsi bărbatul energia de a investi în familie și în biserică?

Un element important ar fi în a ajuta bărbații să-și găsească identitatea în relația lor cu D-zeu, ca fii ai lui Dumnezeu (este valabil și pentru femei). Dacă bărbatul este energizat doar de muncă, atunci identitatea lui este legată în principal de performanță. Dacă, însă, identitatea lui este legată de relația de filiație cu Dumnezeu, atunci această febră a demonstrării și performanței își pierde din putere. Bărbatul este întâi fiu de Dumnezeu și de aceea va munci cu excelență, va performa cât poate de bine. În sensul acesta identitatea precede performanța! (Ioan 1:12-13)

Trăirea în baza acestui adevăr este strategică după vârsta de 50 de ani și mai ales spre pensionare, când va trebui să renunțăm forțat sau de bună voie la drogul numit muncă. Acest adevăr este esențial și atunci când ești în pragul concedierii sau când ai rămas fără loc de muncă.

Identitatea noastră vine din relația cu Tata de sus și nu din performanța de jos.

Băieților și bărbaților, trebuie să reinterpretăm locul și valoarea muncii din perspectiva lui Dumnezeu care ne acceptă și ne face copiii Săi, înainte ca să performăm sau să-I demonstrăm ceva. Evanghelia este eliberatoare din sclavia performanței. Să ne acceptăm identitatea primită la nașterea din nou și să respingem gândurile că suntem iubiți și valoroși doar când suntem competenți și performanți!

Fetelor și femeilor, nu intrați în ”corul” lumii, care le cântă zilnic că sunt buni doar la muncă și pentru că aduc bani, ci acceptați-i și fără performanțe, arătați-le că sunt și pot fi tot atât de bărbați chiar atunci când [nu] fac nimic sau sunt în ”cutia lor cu nimic”!(?)

Parinti dupa inima lui Dumnezeu - cu Nelu si Atena Muresan

Misiunea de parinte, cea mai importanta batalie spirituala - cu Nelu si Atena Muresan

Scoala Familiei - Casatoria in Domnul - cu Gigi și Adriana Cosman

Scoala Familiei - Scopul familiei - cu Gigi și Adriana Cosman

Scoala Familiei - Dragostea - cu Gigi și Adriana Cosman

Voia lui Dumnezeu pentru familie - cu Nelu Muresan

Familia - un proiect divin

Familia este proiectul exclusiv a lui Dumnezeu. Încă de la început citim în Scriptură că Domnul Dumnezeu a văzut singurătatea bărbatului și, ca atare, a făcut o femeie pe care a adus-o la el, și astfel Domnul a constituit prima familie. Toată Scriptura mărturisește pe tot parcursul ei că Domnul a apărat și a consolidat familia. Astfel, știind izvoarele familiei, trebuie să știm că diavolul urăște de moarte tot ce a creat Domnul curat și frumos! Diavolul dorește distrugerea acestei instituții sfinte și de-a lungul secolelor el a făcut tot posibilul să discrediteze și să distrugă familia. Dar parcă niciodată familia n-a fost așa de asediată și compromisă ca acum, la începutul acestui mileniu.

Ce este de făcut? Doresc să aștern câteva acțiuni care ar trebui făcute pentru ca familia să reziste acestui asediu:

1.Trebuie să privim cu mai multă atenție în Scriptură și să vedem începuturile ei; nu avem voie să stabilim noi acum conceptele despre familie, ele au fost stabilite! Cu cât suntem mai aproape de conceptul divin, cu atât viața de familie va cunoaște o împlinire mai mare. Ioan Gură de Aur spunea că “familia este singura rămășiță a Edenului pierdut”. Deci, trebuie să aprofundăm învățătura Scripturii despre familie prin consiliere, seminarii și conferințe pentru relațiile dintre soți și, de asemenea, pentru relațiile dintre părinți și copii și toate relațiile inter-familiale.

2.Familia trebuie susținută în rugăciune. Nu există rugăciune fără scriptură și scriptură fără rugăciune. Domnul Isus și apostolii au împletit tot timpul cercetarea Scripturilor cu rugăciunea. Prin rugăciune primim putere de la Duhul Sfânt să trăim o viață de dedicare și altruistă. Nici un soț nu trăiește pentru el însuși ci pentru celălalt - acest adevăr nu poate fi realizat decât prin puterea lui Dumnezeu.

3.Familia are nevoie de o Biserică locală unde să crească și să se consolideze spiritual. Biblia spune “cine se însoțește cu înțelepții devine înțelept...” O biserică ancorată în adevărurile lui Dumnezeu va ajuta o familie să se ancoreze corect. Pentru toate acestea și nu numai, familia are nevoie de ajutor! Parafrazez “dacă nu acum - când, dacă nu noi - cine”; este vremea potrivită și este timpul nostru!

Familia are nevoie de ajutor!!!

de Cusman Cionca

Nevasta să se teamă de bărbat

Aseară la Radio Samariteanul la emisiunea pe care o fac în fiecare miercuri „Căsătoria merită” am abordat tema foarte sensibilă a violenţei domestice şi impactul acesteia, dar mai ales ce se întâmplă în casele creştinilor la acest capitol şi cumva sunt conectat încă la subiect şi mintea încă descoperă idei noi cu privire la asta. Se pare că tema a stârnit interes că intervenţiile au fost multe, unele echilibrate, altele mai „violente” pe acest subiect.

Poporul român, pentru că nu am studiat la alţii, de multă vreme are plantată în mentalitate această superioritate a bărbatului în faţa femeii şi mai are plantat în mentalitate conceptul că femeia (a se citi şi soţia) trebuie „să ştie de frică” ei bine aceste „concepte” nu au ocolit deloc familiile creştine tradiţionale şi nici pe cele neoprotestante. Nu de puţine ori am văzut violenţa între soţi pe stradă, în tren, şi chiar la biserică ca să nu mai vorbesc de arătarea ei în cazurile pe care le-am consiliat. Această violentă nu vizează doar abuzul fizic ci şi pe cel psihic, spiritual, sexual sau verbal.

Statisticile enunţate la un moment dat de Rovana Plumb au scos la iveală că una din 3 femei are parte de violenţă domestică în România (în cazurile declarate, că ce o fi în cele nedeclarate nici nu îmi vine să îmi imaginez) iar recentul caz al ziaristei violate în plină zi pe un bulevard în Bucureşti a scos la iveală o altă tristă statistică: o femeie este violată în România la fiecare 10 minute şi asta e făcută tot pe cazurile declarate şi nu ştim  ce o fi în realitate. Cum marea majoritate ca românilor se declară creştini deduc că aceste violenţe le produc creştinii şi că vieţile tot creştine sunt. Lucrul acesta stârneşte oarecare indignare în mine pentru că un astfel de stil de viaţă nu ar trebui să caracterizeze viaţa creştinilor.

Cred că o mare parte din această realitate, la creştini mă refer acum, e construită pe o înţelegere eronată a unor pasaje scripturale. Mulţi bărbaţi dar şi femei au bine întipărit în minte acel pasaj, mai bine zis acele cuvinte citate de mine în titlu „femeia să se teamă de bărbat” ignorând că întregul context e altul şi ignorând şi ce scrie în prima parte a acelui verset din Efeseni care sună aşa „Încolo fiecare din voi să-şi iubească nevasta ca pe sine; şi nevasta să se teamă de bărbat.” Deci teama asta vine în urma iubirii deosebit de puternice a soţului nu în urma bătăii puternice aplicate soţiei.Versetele înţelese greşit, ba nu, versetele folosite greşit sun mai multe şi la unele din ele voi mai face referire dar nu acum.

Îmi amintesc că nimeni nu m-a învăţat aproape nimic despre căsătorie, nici tata, nici mama, nici bunicii, nici care va de prin biserică cu o singură excepţie. Cineva s-a apropiat de mine să îmi dea sfaturi cum să procedez în noaptea nunţii ca soţia să ştie încă de la început cine e şeful în casă. Nu ştiam eu prea multe la vârsta aceea dar ce spunea omul acela îmi părea horror, cum să aplici un asemenea tratament celei pe care o iubeşti, cum să o brutalizezi, să o violezi, să o forţezi? Multă vreme m-a urmărit recomandarea acelui om dar se pare că „n-am fost suficient de bărbat” ca să fac asta. Exemplul nu e singular şi la consiliere vin persoane care au început cu violenţa din noapte nunţii şi au continuat încă multă vreme. Îmi vine acum în minte şi ştirea recentă cu privire la acea fetiţă de nouă ani care a murit ca urmare a rănilor provocate de contactul sexual din “noaptea nunţii” de “soţul” ei de 40 de ani.

Dragilor, nu sunt de acord cu nici un fel de violenţă a soţului asupra soţiei şi nici invers. Când spun violenţă aici mă refer şi la abuz fizic, abuz sexual dar şi la abuz verbal sau psihic sau spiritual. Nici măcar să forţezi soţia să meargă la biserică nu este permis sau să o forţezi să se roage. Orice impunere asupra partenerului de căsătorie fără acordul acestuia este abuz. CU siguranţă bărbaţilor le vine infinit mai uşor să forţeze soţia decât să o iubească şi să o accepte. Consideră bătaia sau cearta „o cale mai scurtă” spre a obţine ceea ce vor şi orice refuz sau eschivare a soţiei e considerată „fandoseală” sau „figuri” care trebuiesc „scoase” cu bătaie bineînţeles. O astfel de abordare nu confirmă bărbăţia ci o infirmă. Dacă tot vrea să-şi demonstreze bărbăţia prin violenţă să meargă la o sală de sport şi să facă un meci de box cu antrenorul de acolo. Aşa cu siguranţă voi fi de acord cu bărbăţia „confirmată” a acelui „mascul”.

Scriptura prin recomandările adresate bărbaţilor cu privire la soţiile lor elimină orice formă de violenţa domestică din casă. Să iubești soția ca pe trupul tău. Unde mai încape urmă de violență? Poate doare pentru unii psihopați. Să iubești soția cum a iubit Hristos biserica. Unde-i violența? Poate doar în suferința pe care soțul poate să o îndure pentru soția sa, ca aceasta să fie păzită și ocrotită. Violența și dragostea nu prea au de aface, violența și dragostea nu pot sta împreună. Unde e violență este egoism nu dragoste de soție. Și știm foarte bine că egoismul nu este tolerat de Dumnezeu.

La voi în casă cum stau lucrurile? Zbiară soțul la soție și invers? Se trântesc uși? Este urmărită soția sau soțul de partener prin ascultarea convorbirilor, verificatul SMS-urilor sau al mesajelor electronice? Este vreunul din voi forțat în vreun fel? AU loc relații sexuale fără acordul uneia din părți? Dacă da atunci e vorba de violență domestică și trebuie să luați atitudine.

Dacă la voi în casă lucrurile se realizează prin consens, negociere și respect. Dacă relațiile intime au loc ca dovadă de dăruire și iubire, dacă fiecare din voi are respectat dreptul la viață privată atunci înseamnă că relația e în limitele corecte și Dumnezeu să vă ajute la asta. Continuăm mâine pe această temă.

www.filedinjurnal.ro

Cariera sau familia? - Nicolae Geantă

O bătrână de pe stradă mea, cu diabet 400 și cu băieții în Spania, se plângea aseară că îi este tare urât singură. Știu ce sacrificii a făcut femeia în copilăria lor. Dar și că de vreo 10 ani ei n-au dat pe acasă decât la înmormântarea vreunei rude! O soră mi-a scris că nu prea are timp de gătit deoarece e foarte stresată cu jobul. Un frate, mare om de afaceri, mi-a spus că nu îşi vede copiii decât sâmbăta. În timpul săptămâni îi duce “babysitera” la tenis, în parc, la înnot, la germană… O verişoară de-a mea, economist, cară sute de dosare de la firme acasă. Şi lucrează până la doişpe noaptea… Căminul? Timpul nu e elastic…

Paradoxal, deși majoritatea avem o familie, am uitat că suntem căsătoriţi şi avem un soţ, o soţie, copii. (Unii dintre noi nici copii nu mai facem!). Ei aşteaptă să ne petrecem câteva clipe împreună. Dar când ajungem acasă, stresați de job, îi respingem cât colo. “Tati, cât câștigi tu pe oră?”. “50 de lei”. “Atunci îmi mai dai 25, căci am strâns eu 25? Vreau să cumpăr o oră cu tine!”.

Cariera, jobul prelungit, munca pe rupte, asfixiază timpul familiei. E blestemul de a fi mereu ocupat. Suspendă treptat ombilicul între tine și ai tăi. “Ai tot ce-ți trebuie dar ești atât de istovit încât nu-ți mai trebuie nimic din tot ce ai, spune Andrei Pleșu. Nu mai ai bucurii, ci satisfacții… Reușita profesională intră în conflict cu bucuria de a trăi”.

Nu trebuie să fie Thanksgiving, ori să tăiem porcul, ca să mâncăm împreună. Nici Paști, sau Crăciun, ca să ne reunim în familie. Și nicidecum vreo înmormântare ca să fim acasă o zi întreagă. Atunci e prea târziu. Ce e mai importat pentru noi? Cariera sau familia? Cariera nu te aşteaptă acasă. Banii nu-ţi şterg lacrimile. Faima nu te îmbrăţişează noaptea! Diplomele te fac cineva, dar acasă nu trebuie să fii oricine! Putere. Bogăție. Poziție. Nume. Statut. Influență. Dezbracă-te de ele și vei fi ce va rămâne! În Cer nu putem duce nimic de pe pământ în afară de familie. Tocmai de aceea ne-a încredințat-o Dumnezeu. Într-o zi trebuie s-o returnăm. Întreagă.

http://nicolaegeanta.blogspot.ro/

CONSOLIDEAZĂ-ŢI CĂSNICIA!

- “Fiţi buni unii cu alţii, miloşi” (Efeseni 4:32) -

Secretul apropierii în căsnicie nu este conversaţia sclipitoare sau interesele comune sau relaţiile intime extraordinare. Oricât ar fi ele de bune, secretul este practicarea preocupării şi bunătăţii clare, faţă de celălalt. Sunt lucrurile pe care le învăţăm când suntem tineri şi pe care le uităm când suntem prea ocupaţi: lucruri precum respectul, sensibilitatea, atenţia şi grija. Dacă relaţia ta de căsnicie are nevoie de o consolidare, începe să faci următoarele patru lucruri. 

Primul, exersează “terapia îmbrăţişării”. Când sunteţi certaţi, nu uita: “Inimile simt la fel deşi minţile gândesc altfel”, îmbrăţişarea face minuni. Când ne atingem unii pe alţii în semn că ne pasă, corpurile noastre produc substanţe chimice care ne calmează emoţional şi ne ajută să creăm o legătură fizică. Dumnezeu ne-a conceput astfel.

 Al doilea, nu uita de lucrurile mărunte. Când în mod obişnuit faci fapte bune în căsnicia ta, ele vor fi o sursă de putere pe mai târziu; ele sunt ca banii depuşi la bancă şi pe care îi poţi extrage. Aşa că gândeşte în termeni personali, plini de bunătate, cum ar fi ajutorul la strânsul mesei după cină, facerea patului, aspiratul sau dusul gunoiului. 

Al treilea, ai grijă la maniere. Numai pentru că eşti căsătorit nu înseamnă că bunele maniere obişnuite s-au dus pe apa sâmbetei. Biblia spune: “fiţi buni unii cu alţii, miloşi”. Asta înseamnă să asculţi fără să întrerupi şi să practici lucrurile de bază, cum ar fi să spui “te rog”, “mulţumesc” şi “iartă-mă”. Acestea nu sunt lucruri complexe, dar ele funcţionează! 

Al patrulea, faceţi-vă complimente unii altora. Partenerul tău nu este un cititor al gândurilor. De fiecare dacă când gândeşti ceva drăguţ despre celălalt, spune-i-o! Noi trăim într-o lume rece, o lume a competiţiei; să auzi că eşti iubit, că eşti deştept, atrăgător şi distractiv de la cineva a căror păreri le preţuim mult înseamnă totul.

Dan Sabou

http://predici.wordpress.com

O Lecţie Dureroasă Pentru Un Părinte

Un bărbat a venit de la muncă târziu, obosit şi nervos, găsindu-şi băieţelul de 5 ani aşteptând la uşă nerăbdător.
- Tati, pot să te întreb ceva?
- Da, sigur! despre ce e vorba? a răspuns tatăl.
- Tati, câţi bani câştigi pe oră?
- Hei, dar asta nu e treaba ta. De ce mă întrebi astfel de lucruri? spuse omul nervos.
- Doar vreau să ştiu… Te rog, spune-mi, cât câştigi pe oră?
- Dacă trebuie să ştii.. câştig 50$ pe oră.
- Ah, a răspuns micuţul trist, cu capul plecat. Tati, îmi împrumuţi, te rog, 25$? Tatăl s-a înfuriat:
- Dacă singurul motiv pentru care m-ai întrebat asta este ca să îmi ceri nişte bani să îţi cumperi o jucărie prostească sau alte prostii, atunci du-te direct în camera ta la culcare. Gândeşte-te de ce eşti aşa egoist. Nu lucrez din greu în fiecare zi pentru aşa copilării. Micuţul a mers în linişte în cameră şi a închis uşa.

Omul s-a enervat şi mai tare pe întrebările băiatului. Cum a putut să pună aşa întrebări doar pentru a cere nişte bani. După o oră, tatăl s-a calmat şi a început să gândească: “Poate chiar era ceva de care chiar avea nevoie să cumpere cu 25$ şi chiar nu mi-a cerut bani des”. S-a dus la uşa baiatului şi a deschis-o.
- Dormi? Dormi? A întrebat…
- Nu, tati, sunt treaz, a răspuns băiatul.
- M-am gândit, poate am fost prea dur mai devreme, spuse tatăl. A fost o zi lungă şi m-am descărcat pe tine. Uite, aici ai 25$.
- Micuţul a sărit, zâmbind. Mulţumesc taţi, a strigat. După aceea a scos un pumn de bani. Omul a văzut că baiatul avea deja bani şi s-a enervat din nou. Micuţul şi-a numărat încet banii şi s-a uitat către tatăl său.
- De ce vrei mai mulţi bani dacă deja ai? a spus tatăl.
- Pentru că nu am avut destul, dar acum am, a replicat băiatul. Tati, am 50$. Pot să cumpăr o ora cu tine ??? Te rog să vii mai repede acasă mâine. Vreau să mănânc cu tine. Tatăl a fost distrus de durere. Şi-a luat băiatul în braţe şi l-a implorat să îl ierte.

“Este doar o reamintire pentru toţi cei ce lucrează din greu în viaţă pentru familia lor. Nu ar trebui să lăsăm timpul să treacă printre degete fără să petrecem timp cu cei care chiar contează pentru noi, aceia apropiaţi de inimile noastre. Să ne străduim să dăruim din timpul nostru celor pe care îi iubim. Dacă azi murim, compania pentru care lucrăm ne va înlocui foarte uşor, în câteva ore. Dar familia şi prietenii pe care îi lăsăm în urmă o să simtă pierderea pentru tot restul vieţii.

http://sprelumina.wordpress.com/

Decalogul Familiei – soţul şi soţia

“Puneţi-vă, dar, în inimă şi în suflet aceste cuvinte pe care vi le spun! Să le legaţi ca un semn de aducere aminte pe mâinile voastre şi să fie ca nişte fruntare între ochii voştri.” Deuteronom 11:18

Deseori în viaţa aceasta vorbim despre cele 10 porunci, impunem reguli şi facem ordine în viaţa altora, însă familiile multora dintre creştini sunt corigente la acest capitol: „Cele 10 porunci”. Nu vreau să judec nimic şi nu vreau să ofensez pe nimeni, dar de multe ori îmi place să aduc în discuţie subiecte pe care mulţi vor să le evite, îmi place să spun lucrurilor pe nume, şi să ne îndreptăm dacă este nevoie.


Nu sunt un tânăr căsătorit, deci nu am experienţa unei familii „trăite pe pielea mea”, însă ceea ce aş vrea să vă pun la dispoziţie în rândurile de mai jos nu sunt cuvintele mele, ci cuvintele unui om care a trecut prin viaţa de familie. Aş vrea să vă prezint cele 10 porunci pentru viaţa de familie, care cu siguranţă vă vor fi de un mare ajutor şi folos.

Decalogul soţului


1.Ascultă, soţule: soţia ta este singura ta soţie; să nu ai altă femeie în viaţa ta!

2.Să nu laşi ca ochii tăi, mintea ta sau inima ta să privească, să gândească sau să iubească vreo altă femeie în afară de soţia ta!

3.Să nu iei în deşert numele soţiei tale, gândindu-te la altă femeie, căci Dumnezeu va judeca pe curvari şi preacurvari!

4.Să lucrezi pentru împlinirea nevoilor tale personale, dar să nu uiţi să sfinţeşti pe soţia ta, îngrijindu-te de nevoile ei spirituale, emoţionale şi materiale!

5.Să-i cinsteşti pe părinţii soţiei tale!

6.Să nu-ţi ucizi soţia cu vorba sau cu fapta, căci “moartea şî viaţa sunt în puterea limbii”!

7.Să nu preacurveşti poftind alte femei în inima ta!

8.Să nu-i furi soţiei tale dreptul pe care îl are asupra ta, căci ea este stăpână pe trupul tău!

9.Să nu-ţi minţi niciodată soţia!

10.Să nu pofteşti ceva de la soţia ta în relaţiile intime, dacă acest lucru Ȋl dezonorează pe Dumnezeu şi pe soţia ta!

Decalogul soţiei


1.Ascultă, soţie: soţul tău este singurul tău soţ; să nu ai alt bărbat în viaţa ta!

2.Să nu laşi ca ochii tăi, mintea ta sau inima ta să privească, să gândească sau să iubească vreun alt bărbat în afară de soţul tău!

3.Să nu iei în deşert numele soţului tău, gândindu-te la alt bărbat, căci Dumnezeu va judeca pe curvari şi preacurvari!

4.Să lucrezi pentru împlinirea nevoilor tale personale, dar să nu uiţi să sfinţeşti pe soţul tău, îngrijindu-te de nevoile lui spirituale, emoţionale şi materiale!

5.Să-i cinsteşti pe părinţii soţului tău!

6.Să nu-ţi ucizi soţul cu vorba sau cu fapta, căci “moartea şi viaţa sunt în puterea limbii”!

7.Să nu preacurveşti poftind alţi bărbaţi în inima ta!

8.Să nu-i furi soţului tău dreptul pe care îl are asupra ta, căci el este stăpân pe trupul tău!

9.Să nu-ţi minţi niciodată soţul!

10.Să nu pofteşti ceva de la soţl tău în relaţiile intime, dacă acest lucru Ȋl dezonorează pe Dumnezeu şi pe soţul tău!

Cele 10 porunci cu privire la Decalogul soţului şi soţiei din acest articol sunt preluate din cartea “Căsătorie garantată pe viaţă” scrisă de Nelu Mureşan.
http://www.totalschimbat.ro/

Studiu: Cuplurile tinere refuză să se căsătorească din cauza fricii divorţului

Un studiu elaborat la Universitatea Cornell arată că cuplurile tinere nu se căsătoresc din cauza fricii divorţului, raportează Life Site News.

Studiul “Spectrul divorţului: Vizualizări din muncă şi convieţuirea clasei mijlocii” este publicat în revista “Family Relations” (decembrie 2011) şi îl are ca autor pe Sharon Sassler, profesor de analiză a politicilor şi management la Universitatea Cornell, student doctorand în domeniul dezvoltării în sociologie.

“Tinerii americani îşi exprimă intens teama asupra capacităţii lor de a-şi administra cu succes relaţiile intime. Parţial în răspuns, convieţuirea a devenit normativă de câteva decenii încoace”, relatează Dr. Sassler.

Sursa: Total Schimbat.ro

Creste un barbat

Credeam că am învăţat ceva despre creşterea copiilor după ce am crescut două fete. Apoi soţia mea şi cu mine am avut un băiat.

Cristian e un fiinţă aparte. Surorile lui sunt destul de liniştite şi conservatoare în atitudine. El e însă un neastâmpărat.

Surorilor lui le place să împodobească lucruri, să decoreze, să aranjeze şi să pună lucruri unul peste altul. El vede orice lucru ordonat ca pe o invitaţie la a face dezordine. Îi place să împungă şi să dea ghionturi. Îi plac buşirile.

Chiar şi farfuria lui cu mâncare arată ca un câmp de luptă. „Aaaa – buuum!” şi morcovul aterizează în cartof.

Nu noi l-am învăţat astea. Încercăm să-l învăţăm să mănânce frumos la masă, să respecte lucrurile celorlalţi şi că pereţii casei nu sunt indestructibili. Însă pornirea lui de a domina, de a stăpâni şi a cuceri îşi spune cuvântul.

Acesta e un lucru fascinant pentru mine, din mai multe motive. Unul ar fi acela că unii cercetători aiurează că nu există nici o diferenţă psihologică înnăscută între băieţi şi fete – ci doar ceea ce-i învaţă societatea. Aberaţii absolute. Fără nici un îndemn sau sugestie, fetele mele de la început au pus mâna pe păpuşi şi au început s-o imite pe mama lor. Băiatul meu le smulge capul ca să vadă ce e înăuntru.

Mai important, sunt fascinant pentru că ce văd cu ochii mei întăreşte ce citesc în Biblie – un adevăr cu implicaţii profunde legate de responsabilitatea care stă pe umerii mei.

Societatea, în majoritatea ei, ignoră acest adevăr şi generează mai multe probleme legate de felul în care ne creştem băieţii. În primii ani, ei doresc să se lupte în arenă; vor să-şi încerce puterile, deseori într-o manieră nedisciplinată şi periculoasă. Societăţii nu îi place asta. Suntem foarte ambivalenţi faţă de energia masculină. Sistemul educaţional dominat de femei încearcă să o tempereze. Preferăm să răspundem energiei naturale a băieţilor noştri cu nişte distracţii inerte; la urma urmei, dacă un băiat de absorbit de un joc pe calculator, nu o să-şi mai bată frăţiorul. Fără să ne gândim la consecinţe, răsplătim inactivitatea. E mai puţin îngrijorătoare decât agresivitatea.

Apoi privim – ca şi cum n-am putea face nimic – cum fiii noştri devin comozi, leneşi şi moi. Încetul cu încetul, acele lucruri care îi făceau diferiţi de surorile lor devin mute, se estompează. Sau dispar cu totul. Că facem asta e perfect de înţeles. Însă e o mare greşeală.

Realitatea este că există ceva valoros în caracterul activ al fiilor noştri. Ceva ce trebuie format şi îndrumat. Rafinat şi echilibrat. Voi de noi însă – şi de ei – dacă este zdrobit.

De ce? Pentru că ei sunt destinaţi să fie conducători.

În cartea Facerii (1:26-27) scrie că Dumnezeu l-a creat pe om bărbat şi femeie. Restul Scripturii explică de ce. În mod evident, bărbaţii şi femeile sunt înzestraţi cu diferenţe fizice – însă asta nu e totul. Dumnezeu a aşezat şi nişte diferenţe emoţionale şi psihologice – cu un scop precis: El a vrut ca bărbaţii şi femeile să îndeplinească roluri complementare, dar categoric diferite în familie şi societate.

Înainte de a ne pregăti fiii să îndeplinească rol pentru care au fost creaţi, trebuie să înţelegem care este acest rol. Avem nevoie de o viziune a unei masculinităţi sănătoase astfel încât să-i putem compara pe fiii noştri cu ea şi să ştim ce anume trebuie schimbat şi ce trebuie să rămână; ce trebuie modelat şi ce trebuie dezvoltat. A creşte un bărbat necesită a şti ce va deveni băiatul.

Deşi principiile creşterii copiilor sunt aceleaşi pentru băieţi şi pentru fete, fiecare trebuie învăţat sarcinile pe care le va îndeplini într-o viitoare familie. Băieţii necesită o gândire diferită şi un set diferit de abilităţi. Pe măsură ce cresc, fiii noştri trebuie să dobândească un sentiment al unicităţii – nu unul care să-i facă nişte ciudaţi în preajma fetelor şi femeilor, ci unul care să reflecte responsabilităţile dorite de Dumnezeu pentru ei.

Băieţii au tendinţa naturală să cucerească – a de răvăşi curtea şi a construi o baricadă. Vrem să încurajăm asta, nu să o desfiinţăm. Vrem ca ei să aibă spirit de aventură, să fie curajoşi şi vizionari. La urma urmei, au fost creaţi să stăpânească Pământul (versetul 28). Astfel, avem nevoie să le arătăm cum să-şi manifeste putere într-o manieră constructivă, divină.

Învăţaţi-l pe băiat să facă lucruri. Nu-l lăsaţi să stea pe margine în timp ce prietenii lui încearcă noutăţi, cum ar fi a sări în piscină sau a alerga cu rolele. Nu-l lăsaţi să stea deoparte în timpul unei activităţi. Luaţi-i un câine şi arătaţi-i cum să-l dreseze. Învăţaţi-l să folosească lucruri, să construiască lucruri, să planteze lucruri, să modifice mediul din jurul lui într-o manieră pozitivă şi activă.

Dumnezeu a început crearea oamenilor cu un bărbat şi, imediat, i-a dat ceva de făcut (Facerea 2:7, 15). I-a dat nişte lucruri care să îl înveţe buna gospodărire – a avea grijă de lucrurile pe care le primim. Mai departe, după ce Adam a păcătuit, Dumnezeu a îngreunat sarcinile lui Adam (Facerea 3:17-19), pentru că munca fizică este esenţială pentru a clădi un caracter. Dumnezeu ştie că atunci când ni se dă totul, noi nu procedăm cum trebuie; El vrea ca omul să-şi câştige pâinea cu sudoarea frunţii. Iar Scriptura spune că bărbaţii trebuie să muncească pentru a-şi întreţine familiile (de ex., la 1 Timotei 5:8).

Părinţi: Învăţaţi-vă băiatul cum să muncească. Lecţiile pe care le-a învăţat Adam, trebuind să se îngrijească şi să urmărească Grădina sunt lecţii de care au nevoie toţi băieţii: să aprecieze valoarea muncii asidue – să fie răbdători şi să aştepte apariţia roadelor – să aibă aşteptări realiste asupra succesului – să se bucure de rezultate. Un băiat are nevoie să simtă oboseala şi să trebuiască să-şi învingă limitele atunci când îl încearcă un sentiment de renunţare.

Daţi-i de lucru. Băieţii tind să fie leneşi; e sarcina părinţilor să-i ajute să învingă asta. La un moment dat, băiatul vostru va trebui să meargă să-şi găsească o slujbă. Are nevoie de o evoluţie constantă a sarcinilor şi ocaziilor care să-l înveţe cum să muncească, să fie responsabil şi să se motiveze singur.

Atunci când băiatul vostru înţelege valoarea muncii asidue, va aprecia valoarea răsplăţii. Aceasta reprezintă o altă ocazie: învăţaţi-l cum să economisească, să-şi achite obligaţiile, să cheltuiască înţelept, să fie generos cu alţii, să îi returneze lui Dumnezeu. Acestea sunt deprinderi esenţiale pentru un bărbat; inspiraţi-i-le băiatului vostru cât încă e mic.

Relatarea din cartea Facerii conţine un alt adevăr de preţ: de la început, Adam nu trebuia să fie singur. Avea nevoie de un tovarăş, un ajutor. Fără Eva era incomplet, şi Eva era incompletă fără el (Facerea 2:18-24). Pentru a asigura ordinea şi organizarea, Dumnezeu l-a pus pe bărbat într-o poziţie de conducere în raport cu femeia (1 Corinteni 11:3).

Fiii noştri au fost creaţi să devină conducători ai femeilor şi copiilor. Trebuie să avem asta în vedere atunci când lucrăm cu ei.

A-i învăţa acel rol începe cu relaţia dintre tati şi mami. Fiii noştri au nevoie de un exemplu puternic de familie adevărată. Au nevoie să vadă conducerea masculină la lucru – un bărbat care îşi conduce familia cu dragoste. Un băiat va fi atras să imite exemplul bărbătesc, puternic al tatălui său.

Un tată trebuie să se asigure că fiul său îşi tratează mama cu respect. Dumnezeu îi porunceşte unui fiu să cinstească şi să asculte pe mama sa (Ieşirea 20:12; Efeseni 6:1). Atunci când un băiat învaţă asta de mic, începe să simtă că bărbaţii trebuie să aibă întotdeauna un sentiment de răspundere şi datorie faţă de femei. Aceasta va conduce, ulterior, la o abordare mai naturală a sarcinilor de conducere, protecţie şi susţinere a familiei proprii. Un fiu care îşi desconsideră mama este un nebun (Pilde 15:20). Dacă dezvoltă o relaţie de confruntare cu ea, va învăţa să fie mai competitiv şi combativ în raport cu femeile. Pe de altă parte, un băiat care îşi respectă mama va ştii să-şi respecte şi soţia (1 Petru 3:7).

Pregătindu-ţi fiul să îndeplinească acest rol, trebuie să acorzi atenţie felului în care îl disciplinezi. Nu îl bate şi nu îl înjosi. Nu induce în el supunerea pasivă. Inspiră-i o bună încredere de sine – şi o modestie bine dozată. Cum? Prin multe încurajări. Încurajează-i punctele forte. Laudă-i succesele. Bucură-te alături de el când reuşeşte ceva.

Învaţă-ţi fiul să accepte responsabilităţi. Învaţă-l să-şi asume faptele şi să nu caute scuze. Nu-l lăsa să-şi protejeze într-o manieră şireată mândria masculină egoistă. Nu-l lăsa să paseze răspunderea, să dea vina pe alţii sau să fugă de sarcina răspunderii.

A fi un conducător implică a lua decizii dificile şi nepopulare. Toţi tindem să facem pe plac oamenilor. Fiul tău are nevoie de abilităţi de comunicare – dar şi de curajul de a rămâne singur pe poziţie. Învaţă-l să asculte de Dumnezeu în ce e bine şi ce e rău, şi să stea împotriva mulţimii atunci când trebuie să facă asta. Asta cere curaj iar tu trebuie să i-l insufli.

Ajută-l să-şi învingă egoismul. Încurajează-l să vadă ocaziile de a face lucruri care să-i ajute pe alţii în lipsa avantajului propriu. Învaţă-l nobleţea care stă în a vedea nevoile altora. Ajută-l să vadă imaginea de ansamblu. Arată-i cum să vadă lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu.

Ajută-l să fie puternic fizic şi psihic. Dacă poţi, învaţă-l să schimbe o roată, meşterească ceva sau să repare ceva în casă. Învaţă-l să aibă activităţi în aer liber, să urce pe munte, să pescuiască.

Cel mai important, petrece timp alături de el. Un tată care îi arată fiului cum să schimbe uleiul la maşină îl învaţă o meserie, dar cel mai important este că este cu băiatul lui.

Lumea aceasta are nevoie de băieţi masculini, puternici, care să devină bărbaţi masculini şi puternici. Principalul mod în care noi, ca părinţi, putem împlini această nevoie este prin a-i ajute pe fiii noştri să-şi trăiască destinul de conducători. Asta înseamnă să le oferim un exemplu bun, instruire şi învăţătură, disciplină, niveluri sporite de răspundere – şi multă încurajare.

Băiatul tău are nevoie de tine. Învaţă-l să fie bărbat.

Sursa: AFR

Căsătoria – un moft, o tradiție sau un stil de viață?

Căsătoria pare să aibă o definiţie uşor modificabilă, în zilele noastre. Dacă până nu demult ni se părea absolut normal să nu conceptualizăm, să nu introducem prea multă teorie în acest mod de viaţă natural, astăzi, mentalităţile şi derapajele din plan moral nu mai permit o atitudine neutră. Şi, în trecut, unii aveau probleme cu definiţia căsătoriei ca angajament de fidelitate faţă de o singură persoană de sex opus, până la sfârşitul vieţii.

Realitatea adulterului nu este o noutate a timpului nostru. Dacă răsfoim paginile de istorie ale omenirii, descoperim că societatea, pe alocuri, a luat unele măsuri de prevenire, de pedepsire a încălcării legământului căsătoriei, condamnând explicit adulterul şi orice atac la adresa demnităţii şi sexualităţii persoanei umane. Astăzi, aceste măsuri par superflue, fiindcă mariajul de probă, concubinajul, a devenit un stil de viaţă, acceptat şi împărtăşit pretutindeni în „lumea civilizată”. De aceea, rata divorţului este în continuă creştere, iar căsătoria „tradiţională” pare învechită, sortită eşecului.

Ce mai înseamnă astăzi oare căsătoria? Un vis din copilărie? Un contract de maturitate? Un jurământ la biserică sau la primărie? Un angajament pe viaţă luat în faţa rudelor şi cunoscuţilor? O promisiune de fidelitate faţă de partener, de jumătatea ta? O tradiţie învechită sau un moft al părinţilor sau bunicilor? Un stil de viaţă natural, normal, propus încă şi azi de Biserică? Toate la un loc sau doar puţin din fiecare? Şi totuşi mai merită să mai defineşti căsătoria „tradiţională”, cum ar numi-o unii?
O definiţie a căsătoriei este vitală în orice timp şi în orice loc. Vocaţia la viaţa de căsătorie este sădită în însăşi natura noastră, ne-o mărturiseşte Scriptura de pe primele pagini. Ea poate fi rezumată astfel: înainte de căsătorie, 1+1=2, iar după, 1+1=1. Căsătoria este un angajament de fidelitate, care completează persoana umană şi o orientează spre scopul ultim, angajându-o şi faţă de posteritate prin procreare, naşterea, creşterea şi educarea copiilor. Căsătoria este un contract inviolabil între un bărbat şi o femeie pe durata vieţii. Căsătoria este expresia socială a dovezii de iubire pe care o au două persoane de sex opus, una faţă de cealaltă. Căsătoria nu a fost şi nu trebuie să fie niciodată un moft; ea este o alegere liberă, asumată în faţa societăţii şi a lui Dumnezeu.

Iată câteva adevăruri simple, familiare, care trebuie susţinute o dată în plus, în zilele noastre, când ceea ce este frumos, curat ajunge să fie relativizat, compromis prin gesturi şi atitudini necugetate, alterate de o lipsă acută de educaţie morală sau religioasă. Nu ne putem eschiva din faţa unor asemenea legi de viaţă.

Fidelitatea conjugală presupune pregătire dinainte de căsătorie. Stilul „Valentine’s Day”, a trăirii dragostei de moment dăunează grav sănătăţii familiale şi sociale. A te angaja într-o relaţie de dragoste nu poate să se rezume la sex.

Căsătoria este o instituţie socială, fundamentală din toate timpurile. Dacă valorile ei sunt ignorate sau batjocorite, se ajunge la proliferarea unor comportamente şi stiluri de viaţă abuzive, distrugătoare, care lasă răni adânci pe termen lung.

De aceea, astăzi, proiectele menite să încurajeze cultivarea valorilor căsătoriei trebuie încurajate, susţinute, împărtăşite. „Săptămâna căsătoriei” este un prilej deosebit, unic pentru moment, prin care noi, membrii societăţii româneşti, ne putem angaja să celebrăm acest mod de viaţă, care ne-a asigurat existenţa până în prezent şi care ne conduce nemijlocit spre viitor, care ne asigură de fapt viitorul.

Cum poţi celebra căsătoria în „Săptămâna 7-14 februarie”? Personal, sărbătorindu-ţi familia, părinţii, partenerul de viaţă… social, prin a investi puţin timp şi probabil şi bani pentru a arăta că pentru tine căsătoria contează. Pentru mai multe idei sau detalii, pentru a te face cunoscut în acest demers, nu ezita să consulţi şi saitul: www.marriageweek.ro.

Divortul ereditar - copiii divortatilor

A trecut mai bine de un an de cind nu am mai dedicat o editie speciala divortului. Revenim astazi, fiind determinati sa o facem de aparitia in vara a unui bestseller, The Divorce Generation (“Generatia Divortului”), a lui Susan Gregory Thomas, fosta jurnalista la US News & World Report. Carti despre divort si efectul lui asupra copiilor apar des. Neobisnuit despre aceasta carte insa este autoarea si perspectiva din care scrie. Susan a fost ea insasi victima divortului parintilor ei cind era mica iar cind s-a casatorit a jurat ca nu va divorta nici o data. Si totusi a facut-o. Cartea ei e vocea copiilor celor divortati dar care la rindul lor au divortat si ei. Este o carte despre parintii victimizati in copilarie de divortul parintilor lor si care la rindul lor isi victimizeaza proprii copii tot prin divort. E vorba de divortul in lant, divortul ereditar cum il numesc sociologii, divortul care trece de la o generatie la alta la fel ca o boala ereditara. Despre aceasta categorie sociala scrie Thomas in Generatia Divortului, o generatie a divortului ereditar.

In mare parte, cartea descrie experientele de care a avut parte autoarea ca victima a divortului, apoi intemeierea unei familii proprii, copiii proveniti din casatorie, divortul pe care nu si l-a putut imagina nici o data, si impactul lui asupra propriilor ei copii. Cum de a ajuns Thomas, o victima a divortului, sa-si victimizeze proprii copii printr-un divort al ei?

Thomas apartine Generatiei X, asa fiind numita de sociologi generatia nascuta intre 1965 si 1980 a carei parinti au divortat. Una din intrebarile inevitabile pentru cei nascuti in acea perioada e “cind au divortat parintii tai?”` Toti isi amintesc de parca ar fi fost ieri data exacta si circumstantele precise cind parintii le-au spus “divortam.” Iar efectul a fost acelasi pentru toti – devastant. Thomas este imaginea perfecta a consecintelor divortulului asupra Generatiei X. Tatal ei plecase de acasa cu secretara, lasindu-si in urma sotia, pe Susan si pe fratele ei. Asta a fost in 1981 cind ea avea doar 12 ani. In urmatorii ani, fara un tata in casa, Susan a luat-o razna si s-a aventurat in tot felul de stiluri de viata alternative in Philadelphia unde isi traise anii adolescentei. S-a apucat de fumat, apoi de droguri, a fost exmatriculata din scoala, a fost chiar si internata intr-un spital de boli mintale vreme de aproape un an. Fratele ei nu s-a lasat nici el mai prejos luind-o si el razna.

Nomazi

Susan si fratele ei insa nu erau exceptia cartierului in care locuiau. Erau regula. O multime de copii de virsta lor traiau doar cu un singur parinte, fie mama sau tata, si se comportau la fel. Formau grupuri sa-si tina companie unii altora si se deplasau in grupuri pentru ca le lipsea confidenta de sine. Se incurajau unii pe altii la lucruri rele si isi aminteau unii altora despre ziua cind parintii le-au spus ca divorteaza si sentimentele care le simtisera cind au primit vestea. O zi care nu puteau s-o uite. Susan si copiii din cartierul ei erau mereu pe duca. O saptamina cu mama, una cu tata. O vacanta aici, alta la sute sau chiar mii de kilometri departare. Psihologic trebuiau sa se ajusteze si sa se reajusteze mereu. Sa se obisnuiasca cu tati sau mame noi, frati si surori noi, obiceiuri si reguli de familie noi, rudenii noi, prieteni noi. Constant formau sau se dezlipeau de ceea ce sociologii numesc “blended families”, adica familii amestecate. Traiau, spune Susan, o viata de “nomazi”. Un baiat pe care Susan il cunoscuse in cartierul ei a fost pus de parintii lui sa locuiasca, singur, intr-un apartament la mijlocul distantei dintre parintii lui divortati. Parintii veneau sa-l viziteze, nu invers, cind doreau ei sau cind le era lor convenient. Nu a rezistat mult. A devenit betiv, a falimentat moral, nu a ajuns sa se casatoreasca si a murit, invins de betie, fara sa ajunga varsta de 30 de ani.

Casatoria

La o virsta mai tirzie Susan s-a casatorit si ea. In cei 16 ani de casnicie a avut copii, insistind ca nu va divorta nici o data. Pe vremea aceea statistica divortului in America incepuse sa de-a semne incurajatoare. Dupa ce si-a atins apogeul in jurul anului 1980, rata divortului in America a inceput sa scada lent. In 1990 77% dintre casatoritii americani trecusera cu succes de primii 10 ani de casnicie – un palmares namaintilnit in America de zeci de ani. Statisticile astea o incurajau pe Susan si-i dadeau confidenta ca nimic nu s-ar fi putut intimpla in familia ei sa o faca sa divorteze si sa-si treaca copiii prin aceasi tortura a divortului prin care a trecut ea. Perspectiva ei insa inca apartinea anilor 60 cind jumatate din femeile americane inca afirmau ca divortul nu se poate justifica sub nici o forma, oricit de rau ar merge lucrurile intre soti. Pina in 1980, insa, optica s-a schimbat radical, doar 20% dintre ele mai impartasind opinia asta.

Primul semn dupa casatorie care i-a amintit lui Susan cit de traumatizata a fost de divortul parintilor ei s-a ivit la 32 de ani cind a nascut primul copil, o fetita. Dintr-o data a intrat intr-o depresie, fetita neaducindu-i bucurie ci reamintindu-i de trauma suferita dupa divortul parintilor ei. Dupa citeva sesiuni de terapie doctorul i-a pronuntat sentinta. “Tu,” a spus el, “esti un orfan de razboi.” Al razboiul dintre parinti. Un orfan cu ambii parinti inca in viata. Un orfan al sufletului. Crescind fara ambii parinti in familie, spune Susan, ne face sa investim tot ce avem in copiii proprii, dorind sa le oferim, cu orice pret, un camin stabil si linistit. Curios, insa, relatiile cu propriile mame se deterioreaza. Mamele care provin din familii divortate nu-si privesc propriile mame ca modele de crescut copiii, ci ca pe niste femei falimentare. Ce ai de invatat de la ele, intreaba Susan?

Divortul

Cum a ajuns Susan sa divorteze? Invatase si ea de la altii ca o casatorie are mai multe sanse de reusita daca viitorii soti traiesc laolalta inainte de a-si spune reciproc “Da!” Dupa acest model a trait si ea cu viitorul ei sot opt ani inainte de casatorie. Nu au ascultat de parintii lui, amindoi crestini, care i-au sfatuit sa nu traiasca impreuna inainte de casatorie. Pentru o vreme lucrurile au mers bine. Amindoi cistigau bine. Susan devenise un jurnalist proeminent la o publicatie proeminenta americana. Viitorii soti erau “cei mai buni prieteni” si se conformasera din plin noilor doctrine ale casatoriei in voga atunci care priveau normele traditionale ale casniciei ca “invechite”. Cei doi devenisera “parteneri” de viata, asa cum fusesera invatati pe bancile universitatii la cursurile moderne de sociologie si antropologie. Erau “egali”, lipsiti de “prejudecati” si viata era minutata. Viitorul sot era “perfect” si facea pe linga casa si in bucatarie mai multa treaba decit generatia de barbati de dinaintea lui. Susan era fericita. Avea un “partener” de viata perfect.

Ceva insa a intervenit – adulterul, un virus cu care nici familia nici casatoria “moderna” nu se pot obisnui. Cum de au ajuns aici? Susan pune punctul pe “I”. Barbatii moderni sunt crescuti si invatati ca dragostea in relatii e secundara relatiilor sexuale. De aceea sunt in cautare de satisfactie sexuala iar infidelitatea si adulterul sunt consecinta acestei cautari. Infidelitatea si respingerea monogamiei devin cauzele tot mai des citate pentru divort. In timp, sotul Susanei si-a pierdut interesul in ea si a cautat sa-si satisfaca viata intima in alta parte. La rindul ei Susan si-a abandonat instinctele casnice, lasind pe altii sa spele rufele sau vasele, ori sa faca cumparaturi. Vreme de doi ani nu au mai dormit in aceasi camera, si au incetat sa mai vorbeasca. Comunicau doar cind copiii erau la masa, si doar de dragul lor, nu de dragul unuia fata de altul. Asa, durerea prin care Susan a trecut cind parintii ei au divortat a dat-o mai departe celor doi copii carora le-a dat viata. Asemenea unei boli ereditare. Concluzia lui Susan e zdrobitoare. In cuvintele proprii “I have yet to meet the divorced mother or father who feels like a good parent, who professes to being happy with how their children are now being raised. Many of us have ended up inflicting pain on our children, which we did everything to avoid.” (“Inca nu am intilnit o mama sau un tata divortat care sa se simta ca fiind un parinte bun, sau sa spuna ca sunt multumiti de cresterea copiilor lor. Multi dintre noi am ajuns sa cauzam durere in copiii nostri, un lucru care ne-am spus ca nu-l vom face nici o data.”)


AFR Va Recomanda: Pe 9 iulie Wall Street Journal a publicat un capitol din cartea lui Thomas aici: http://online.wsj.com/article_email/SB10001424052702303544604576430341393583056-lMyQjAxMTAxMDEwNDExNDQyWj.html


Iar aici va recomandam un studiu publicat in mai 2004 de fundatia americana The Heritage Foundation si intitulat The Impact of Marriage and Divorce on Children (“Impactul Casatoriei si a Divortului asupra Copiilor) http://www.heritage.org/research/testimony/the-impact-of-marriage-and-divorce-on-children

Pana unde am merge ca sa comunicam cu copiii nostri?

Focus on the family a avut o emisiune ieri – despre copiii surzi. N-am ascultat chiar de la inceput asa ca unele amanunte le-am putut doar intelege din restul discutiei. Era un tata care povestea despre fiica lui de 5 ani care era surda. Ne descria el frustrarea pe care o avea ca nu poate sa comunice cu fiica lui asa cum ar fi vrut.

Au cautat el si sotia lui o scoala pentru surzi si scoala era la 3 ore distanta de unde locuiau. Au incercat ei sa gaseasca de lucru in zona aia, dar n-au reusit . Si-au dus fetita la scoala…si au trebuit sa o lase acolo de luni pina vineri; si povestea omul cu glasul tremurind cum a inteles ca micuta lui s-a simtit abandonata- dar nu avea ce altceva sa faca.

In afara de chestiile astea marunte, dar dureroase, pe care le intimpina o familie cu un copil care este diferit de ceilalti copii, dadea el niste statistici. De pilda, dintre parintii copiilor surzi, doar 10 % pot comunica cu copiii lor. Dintre acestia doar 2 % din tati invata limba semnelor si 8% dintre mame. Este absolut tragic – cind te gindesti la numarul mic de parinti care nu pot sa aiba o discutie intima cu copiii lor.

O alta problema – bisericile nu sint echipate cu materialele si serviciile necesare ca sa se adreseze surzilor. Din totalul de oameni surzi, spunea el…doar 2% il cunosc pe Isus Christos ca Domn si Mintuitor. Daca o biserica are un translator pentru surzi, chiar si acolo nu exista o partasie si o societate a celor care nu aud- pentru ca si ei ar trebui sa aiba undeva un grup in care sa se simta bine. Cum ei nu “aud” decit in fata lor…amestecati cu restul lumii, li se pare adesea ca oamenii vorbesc despre ei. Noi putem vorbi si sa ne uitam in alta parte fara sa ne gindim la altceva…ochii se duc aiurea uneori peste lucruri si oameni. Dar surzii se uita la gura si la semnele cu care vorbesc si nu pot intelege atitudinea noastra prea bine.

Povestea el ca, in dorinta de a gasi tot ce putea gasi in ajutorul fiicei lui surde, pe linga ca a invata limba semnelor, a vizitat o facultate pentru surzi si era in cautarea unor casete cu povesti religioase pentru copiii surzi- dar n-a gasit nicaieri. Asa ca s-a dus o statie de TV si a incercat sa creeze programe pentru surzi. Povestea ca atunci cind a vizitat facultatea (nu-mi amintesc unde era- undeva prin Sud- pentru surzi) una dintre doamnele care l-a intilnit pe coridor si care avea o functie in conducerea facultatii, stind de vorba cu el, spunea ca in 15 ani de cind lucra ea acolo, el era doar al doilea tata care s-a aventurat cu fiica lui sa viziteze aceasta institutie.

Dupa mai multe straduinte, reuseste sa scoata ceva filmulete pentru copiii surzi. Vizitind o biserica mai tirziu si vorbind despre acest subiect atit de drag inimii lui, a fost acostat la urma de o familie care era evident aveau o fetita surda. Ei beneficiasera de o astfel de caseta si i-au putut da citeva amanunte foarte emotionale despre impactul pe care aceasta caseta a avut-o asupra fetitei lor.

Ei spuneau ca in fiecare seara se rugau impreuna la masa…si ca fetita lor se ruga – in felul ei si ea. Dar nu se ruga singura niciodata. Dupa ce a vizionat insa caseta, a venit la e si le-a spus foarte surprinsa…”Voi stiti ca si Dumnezeu intelege limba mea - limba semnelor)?” Asta pentru ca pina in acel moment ea nu a realizat ca Dumnezeu poate sa o inteleaga fara sa rosteasca cineva ceea ce ea spune prin semne.

Avem copii care vad si aud si avem asa un timp dificil sa ii facem sa ne intelaga, sau sa le explicam despre Dumnezeu. Imi imaginez doar cit de greu este sa transmiti informatii si ginduri atit de subtile si pline de inteles – unui surd - cind ai la dispozitie un numar restrins de semne- si devine atit de greu sa descrii altceva in afara obiectelor- sa descrii emotii, stari sufletesti…dragostea infinita a Lui Dumnezeu…

……………….

Daca un parinte al unui copil surd invata o limba noua doar ca sa comunice cu copilul lui, ma intreb de ce unii dintre noi nu facem mai multe eforturi cu copiii nostri care vad si aud…Sau avem toate mijloacele sa putem sa comunicam cu ei…dar ne cheltuim timpul cu altceva? Subiect de pus pe…ginduri…

Sursa: AICI

Femei cu idealuri – Relatia soacra-nora

Greșelile bărbaților (2) - de Petru Lascau

“Niciodată, niciodată, niciodată să nu spui soţiei tale cum să se simtă!”

Ar trebui să evitați expresiile:

- Nu trebuie să te temi şi nici să te îngrijorezi de…
- Nu e nici un motiv să te simţi astfel!
- Te îngrijorezi prea mult dragă!
- Eşti şi tu prea sensibilă!

Un lucru tabu: Niciodată să nu dai vina pe hormonii ei pentru sentimentele sale! Mai ales la menopauză. Unii spun că menopauză înseamnă „man-fă-o-pauză”

Nu folosi niciodată logica să explici sentimentele unei femei! Mai ales ei înșăși.

Nu comanda să se simtă cum vrei tu! Sentimentele altora nu pot fi comandate.

Câţi dintre dumneavoastră v-aţi supărat numai pentru faptul că soția vă era supărată?
Unii bărbați cred că soțiile lor trebuie să aibă bună dispoziție așa la porunca lor.

Te uiţi la meciul de fotbal. Finala campionatului României. Sunt ultimele 2 minute. Scorul e zero la zero. Echipa ta preferată presează nebuneşte la poarta adversă. Îți rozi unghiile în tensiunea aşteptării golului victorios. Intră soţia în cameră. Te vede transpirat şi transpus: “Ce-i cu tine? Calmează-te! E doar un meci stupid acolo! Crezi că este important cine câştigă?” Cum te simţi?

La fel se simte si ea când vrei să-i modifici starea sufletească prin intervențiile tale.

Un bărbat s-a supărat așa de tare pe soția lui că n-a mai vrut să vorbească cu ea. S-a lăsat tăcerea aceea grea între cei doi.
Bărbatul trebuia să fie la aeroport de dimineață și avea nevoie să fie trezit la ora 5. Pentru că nu dorea să fie primul care să înceapă să vorbească a lăsat un bilețel la îndemână ca să-l vadă soția lui: “Te rog să mă trezești la ora 5.”
A doua zi a constatat cu groază că s-a trezit la ora nouă, după ce avionul său plecase. S-a ridicat furios din pat și a observat un bilețel pe noptieră, pe care scria: “E ora 5. Trezește-te!”
Bărbații nu sunt dotați să facă fața unor astfel de încercări.

Sursa: Pasi spre lumina