Parinti dupa inima lui Dumnezeu - cu Nelu si Atena Muresan

Misiunea de parinte, cea mai importanta batalie spirituala - cu Nelu si Atena Muresan

Scoala Familiei - Casatoria in Domnul - cu Gigi și Adriana Cosman

Scoala Familiei - Scopul familiei - cu Gigi și Adriana Cosman

Scoala Familiei - Dragostea - cu Gigi și Adriana Cosman

Voia lui Dumnezeu pentru familie - cu Nelu Muresan

Familia - un proiect divin

Familia este proiectul exclusiv a lui Dumnezeu. Încă de la început citim în Scriptură că Domnul Dumnezeu a văzut singurătatea bărbatului și, ca atare, a făcut o femeie pe care a adus-o la el, și astfel Domnul a constituit prima familie. Toată Scriptura mărturisește pe tot parcursul ei că Domnul a apărat și a consolidat familia. Astfel, știind izvoarele familiei, trebuie să știm că diavolul urăște de moarte tot ce a creat Domnul curat și frumos! Diavolul dorește distrugerea acestei instituții sfinte și de-a lungul secolelor el a făcut tot posibilul să discrediteze și să distrugă familia. Dar parcă niciodată familia n-a fost așa de asediată și compromisă ca acum, la începutul acestui mileniu.

Ce este de făcut? Doresc să aștern câteva acțiuni care ar trebui făcute pentru ca familia să reziste acestui asediu:

1.Trebuie să privim cu mai multă atenție în Scriptură și să vedem începuturile ei; nu avem voie să stabilim noi acum conceptele despre familie, ele au fost stabilite! Cu cât suntem mai aproape de conceptul divin, cu atât viața de familie va cunoaște o împlinire mai mare. Ioan Gură de Aur spunea că “familia este singura rămășiță a Edenului pierdut”. Deci, trebuie să aprofundăm învățătura Scripturii despre familie prin consiliere, seminarii și conferințe pentru relațiile dintre soți și, de asemenea, pentru relațiile dintre părinți și copii și toate relațiile inter-familiale.

2.Familia trebuie susținută în rugăciune. Nu există rugăciune fără scriptură și scriptură fără rugăciune. Domnul Isus și apostolii au împletit tot timpul cercetarea Scripturilor cu rugăciunea. Prin rugăciune primim putere de la Duhul Sfânt să trăim o viață de dedicare și altruistă. Nici un soț nu trăiește pentru el însuși ci pentru celălalt - acest adevăr nu poate fi realizat decât prin puterea lui Dumnezeu.

3.Familia are nevoie de o Biserică locală unde să crească și să se consolideze spiritual. Biblia spune “cine se însoțește cu înțelepții devine înțelept...” O biserică ancorată în adevărurile lui Dumnezeu va ajuta o familie să se ancoreze corect. Pentru toate acestea și nu numai, familia are nevoie de ajutor! Parafrazez “dacă nu acum - când, dacă nu noi - cine”; este vremea potrivită și este timpul nostru!

Familia are nevoie de ajutor!!!

de Cusman Cionca

Nevasta să se teamă de bărbat

Aseară la Radio Samariteanul la emisiunea pe care o fac în fiecare miercuri „Căsătoria merită” am abordat tema foarte sensibilă a violenţei domestice şi impactul acesteia, dar mai ales ce se întâmplă în casele creştinilor la acest capitol şi cumva sunt conectat încă la subiect şi mintea încă descoperă idei noi cu privire la asta. Se pare că tema a stârnit interes că intervenţiile au fost multe, unele echilibrate, altele mai „violente” pe acest subiect.

Poporul român, pentru că nu am studiat la alţii, de multă vreme are plantată în mentalitate această superioritate a bărbatului în faţa femeii şi mai are plantat în mentalitate conceptul că femeia (a se citi şi soţia) trebuie „să ştie de frică” ei bine aceste „concepte” nu au ocolit deloc familiile creştine tradiţionale şi nici pe cele neoprotestante. Nu de puţine ori am văzut violenţa între soţi pe stradă, în tren, şi chiar la biserică ca să nu mai vorbesc de arătarea ei în cazurile pe care le-am consiliat. Această violentă nu vizează doar abuzul fizic ci şi pe cel psihic, spiritual, sexual sau verbal.

Statisticile enunţate la un moment dat de Rovana Plumb au scos la iveală că una din 3 femei are parte de violenţă domestică în România (în cazurile declarate, că ce o fi în cele nedeclarate nici nu îmi vine să îmi imaginez) iar recentul caz al ziaristei violate în plină zi pe un bulevard în Bucureşti a scos la iveală o altă tristă statistică: o femeie este violată în România la fiecare 10 minute şi asta e făcută tot pe cazurile declarate şi nu ştim  ce o fi în realitate. Cum marea majoritate ca românilor se declară creştini deduc că aceste violenţe le produc creştinii şi că vieţile tot creştine sunt. Lucrul acesta stârneşte oarecare indignare în mine pentru că un astfel de stil de viaţă nu ar trebui să caracterizeze viaţa creştinilor.

Cred că o mare parte din această realitate, la creştini mă refer acum, e construită pe o înţelegere eronată a unor pasaje scripturale. Mulţi bărbaţi dar şi femei au bine întipărit în minte acel pasaj, mai bine zis acele cuvinte citate de mine în titlu „femeia să se teamă de bărbat” ignorând că întregul context e altul şi ignorând şi ce scrie în prima parte a acelui verset din Efeseni care sună aşa „Încolo fiecare din voi să-şi iubească nevasta ca pe sine; şi nevasta să se teamă de bărbat.” Deci teama asta vine în urma iubirii deosebit de puternice a soţului nu în urma bătăii puternice aplicate soţiei.Versetele înţelese greşit, ba nu, versetele folosite greşit sun mai multe şi la unele din ele voi mai face referire dar nu acum.

Îmi amintesc că nimeni nu m-a învăţat aproape nimic despre căsătorie, nici tata, nici mama, nici bunicii, nici care va de prin biserică cu o singură excepţie. Cineva s-a apropiat de mine să îmi dea sfaturi cum să procedez în noaptea nunţii ca soţia să ştie încă de la început cine e şeful în casă. Nu ştiam eu prea multe la vârsta aceea dar ce spunea omul acela îmi părea horror, cum să aplici un asemenea tratament celei pe care o iubeşti, cum să o brutalizezi, să o violezi, să o forţezi? Multă vreme m-a urmărit recomandarea acelui om dar se pare că „n-am fost suficient de bărbat” ca să fac asta. Exemplul nu e singular şi la consiliere vin persoane care au început cu violenţa din noapte nunţii şi au continuat încă multă vreme. Îmi vine acum în minte şi ştirea recentă cu privire la acea fetiţă de nouă ani care a murit ca urmare a rănilor provocate de contactul sexual din “noaptea nunţii” de “soţul” ei de 40 de ani.

Dragilor, nu sunt de acord cu nici un fel de violenţă a soţului asupra soţiei şi nici invers. Când spun violenţă aici mă refer şi la abuz fizic, abuz sexual dar şi la abuz verbal sau psihic sau spiritual. Nici măcar să forţezi soţia să meargă la biserică nu este permis sau să o forţezi să se roage. Orice impunere asupra partenerului de căsătorie fără acordul acestuia este abuz. CU siguranţă bărbaţilor le vine infinit mai uşor să forţeze soţia decât să o iubească şi să o accepte. Consideră bătaia sau cearta „o cale mai scurtă” spre a obţine ceea ce vor şi orice refuz sau eschivare a soţiei e considerată „fandoseală” sau „figuri” care trebuiesc „scoase” cu bătaie bineînţeles. O astfel de abordare nu confirmă bărbăţia ci o infirmă. Dacă tot vrea să-şi demonstreze bărbăţia prin violenţă să meargă la o sală de sport şi să facă un meci de box cu antrenorul de acolo. Aşa cu siguranţă voi fi de acord cu bărbăţia „confirmată” a acelui „mascul”.

Scriptura prin recomandările adresate bărbaţilor cu privire la soţiile lor elimină orice formă de violenţa domestică din casă. Să iubești soția ca pe trupul tău. Unde mai încape urmă de violență? Poate doare pentru unii psihopați. Să iubești soția cum a iubit Hristos biserica. Unde-i violența? Poate doar în suferința pe care soțul poate să o îndure pentru soția sa, ca aceasta să fie păzită și ocrotită. Violența și dragostea nu prea au de aface, violența și dragostea nu pot sta împreună. Unde e violență este egoism nu dragoste de soție. Și știm foarte bine că egoismul nu este tolerat de Dumnezeu.

La voi în casă cum stau lucrurile? Zbiară soțul la soție și invers? Se trântesc uși? Este urmărită soția sau soțul de partener prin ascultarea convorbirilor, verificatul SMS-urilor sau al mesajelor electronice? Este vreunul din voi forțat în vreun fel? AU loc relații sexuale fără acordul uneia din părți? Dacă da atunci e vorba de violență domestică și trebuie să luați atitudine.

Dacă la voi în casă lucrurile se realizează prin consens, negociere și respect. Dacă relațiile intime au loc ca dovadă de dăruire și iubire, dacă fiecare din voi are respectat dreptul la viață privată atunci înseamnă că relația e în limitele corecte și Dumnezeu să vă ajute la asta. Continuăm mâine pe această temă.

www.filedinjurnal.ro

Cariera sau familia? - Nicolae Geantă

O bătrână de pe stradă mea, cu diabet 400 și cu băieții în Spania, se plângea aseară că îi este tare urât singură. Știu ce sacrificii a făcut femeia în copilăria lor. Dar și că de vreo 10 ani ei n-au dat pe acasă decât la înmormântarea vreunei rude! O soră mi-a scris că nu prea are timp de gătit deoarece e foarte stresată cu jobul. Un frate, mare om de afaceri, mi-a spus că nu îşi vede copiii decât sâmbăta. În timpul săptămâni îi duce “babysitera” la tenis, în parc, la înnot, la germană… O verişoară de-a mea, economist, cară sute de dosare de la firme acasă. Şi lucrează până la doişpe noaptea… Căminul? Timpul nu e elastic…

Paradoxal, deși majoritatea avem o familie, am uitat că suntem căsătoriţi şi avem un soţ, o soţie, copii. (Unii dintre noi nici copii nu mai facem!). Ei aşteaptă să ne petrecem câteva clipe împreună. Dar când ajungem acasă, stresați de job, îi respingem cât colo. “Tati, cât câștigi tu pe oră?”. “50 de lei”. “Atunci îmi mai dai 25, căci am strâns eu 25? Vreau să cumpăr o oră cu tine!”.

Cariera, jobul prelungit, munca pe rupte, asfixiază timpul familiei. E blestemul de a fi mereu ocupat. Suspendă treptat ombilicul între tine și ai tăi. “Ai tot ce-ți trebuie dar ești atât de istovit încât nu-ți mai trebuie nimic din tot ce ai, spune Andrei Pleșu. Nu mai ai bucurii, ci satisfacții… Reușita profesională intră în conflict cu bucuria de a trăi”.

Nu trebuie să fie Thanksgiving, ori să tăiem porcul, ca să mâncăm împreună. Nici Paști, sau Crăciun, ca să ne reunim în familie. Și nicidecum vreo înmormântare ca să fim acasă o zi întreagă. Atunci e prea târziu. Ce e mai importat pentru noi? Cariera sau familia? Cariera nu te aşteaptă acasă. Banii nu-ţi şterg lacrimile. Faima nu te îmbrăţişează noaptea! Diplomele te fac cineva, dar acasă nu trebuie să fii oricine! Putere. Bogăție. Poziție. Nume. Statut. Influență. Dezbracă-te de ele și vei fi ce va rămâne! În Cer nu putem duce nimic de pe pământ în afară de familie. Tocmai de aceea ne-a încredințat-o Dumnezeu. Într-o zi trebuie s-o returnăm. Întreagă.

http://nicolaegeanta.blogspot.ro/

CONSOLIDEAZĂ-ŢI CĂSNICIA!

- “Fiţi buni unii cu alţii, miloşi” (Efeseni 4:32) -

Secretul apropierii în căsnicie nu este conversaţia sclipitoare sau interesele comune sau relaţiile intime extraordinare. Oricât ar fi ele de bune, secretul este practicarea preocupării şi bunătăţii clare, faţă de celălalt. Sunt lucrurile pe care le învăţăm când suntem tineri şi pe care le uităm când suntem prea ocupaţi: lucruri precum respectul, sensibilitatea, atenţia şi grija. Dacă relaţia ta de căsnicie are nevoie de o consolidare, începe să faci următoarele patru lucruri. 

Primul, exersează “terapia îmbrăţişării”. Când sunteţi certaţi, nu uita: “Inimile simt la fel deşi minţile gândesc altfel”, îmbrăţişarea face minuni. Când ne atingem unii pe alţii în semn că ne pasă, corpurile noastre produc substanţe chimice care ne calmează emoţional şi ne ajută să creăm o legătură fizică. Dumnezeu ne-a conceput astfel.

 Al doilea, nu uita de lucrurile mărunte. Când în mod obişnuit faci fapte bune în căsnicia ta, ele vor fi o sursă de putere pe mai târziu; ele sunt ca banii depuşi la bancă şi pe care îi poţi extrage. Aşa că gândeşte în termeni personali, plini de bunătate, cum ar fi ajutorul la strânsul mesei după cină, facerea patului, aspiratul sau dusul gunoiului. 

Al treilea, ai grijă la maniere. Numai pentru că eşti căsătorit nu înseamnă că bunele maniere obişnuite s-au dus pe apa sâmbetei. Biblia spune: “fiţi buni unii cu alţii, miloşi”. Asta înseamnă să asculţi fără să întrerupi şi să practici lucrurile de bază, cum ar fi să spui “te rog”, “mulţumesc” şi “iartă-mă”. Acestea nu sunt lucruri complexe, dar ele funcţionează! 

Al patrulea, faceţi-vă complimente unii altora. Partenerul tău nu este un cititor al gândurilor. De fiecare dacă când gândeşti ceva drăguţ despre celălalt, spune-i-o! Noi trăim într-o lume rece, o lume a competiţiei; să auzi că eşti iubit, că eşti deştept, atrăgător şi distractiv de la cineva a căror păreri le preţuim mult înseamnă totul.

Dan Sabou

http://predici.wordpress.com

O Lecţie Dureroasă Pentru Un Părinte

Un bărbat a venit de la muncă târziu, obosit şi nervos, găsindu-şi băieţelul de 5 ani aşteptând la uşă nerăbdător.
- Tati, pot să te întreb ceva?
- Da, sigur! despre ce e vorba? a răspuns tatăl.
- Tati, câţi bani câştigi pe oră?
- Hei, dar asta nu e treaba ta. De ce mă întrebi astfel de lucruri? spuse omul nervos.
- Doar vreau să ştiu… Te rog, spune-mi, cât câştigi pe oră?
- Dacă trebuie să ştii.. câştig 50$ pe oră.
- Ah, a răspuns micuţul trist, cu capul plecat. Tati, îmi împrumuţi, te rog, 25$? Tatăl s-a înfuriat:
- Dacă singurul motiv pentru care m-ai întrebat asta este ca să îmi ceri nişte bani să îţi cumperi o jucărie prostească sau alte prostii, atunci du-te direct în camera ta la culcare. Gândeşte-te de ce eşti aşa egoist. Nu lucrez din greu în fiecare zi pentru aşa copilării. Micuţul a mers în linişte în cameră şi a închis uşa.

Omul s-a enervat şi mai tare pe întrebările băiatului. Cum a putut să pună aşa întrebări doar pentru a cere nişte bani. După o oră, tatăl s-a calmat şi a început să gândească: “Poate chiar era ceva de care chiar avea nevoie să cumpere cu 25$ şi chiar nu mi-a cerut bani des”. S-a dus la uşa baiatului şi a deschis-o.
- Dormi? Dormi? A întrebat…
- Nu, tati, sunt treaz, a răspuns băiatul.
- M-am gândit, poate am fost prea dur mai devreme, spuse tatăl. A fost o zi lungă şi m-am descărcat pe tine. Uite, aici ai 25$.
- Micuţul a sărit, zâmbind. Mulţumesc taţi, a strigat. După aceea a scos un pumn de bani. Omul a văzut că baiatul avea deja bani şi s-a enervat din nou. Micuţul şi-a numărat încet banii şi s-a uitat către tatăl său.
- De ce vrei mai mulţi bani dacă deja ai? a spus tatăl.
- Pentru că nu am avut destul, dar acum am, a replicat băiatul. Tati, am 50$. Pot să cumpăr o ora cu tine ??? Te rog să vii mai repede acasă mâine. Vreau să mănânc cu tine. Tatăl a fost distrus de durere. Şi-a luat băiatul în braţe şi l-a implorat să îl ierte.

“Este doar o reamintire pentru toţi cei ce lucrează din greu în viaţă pentru familia lor. Nu ar trebui să lăsăm timpul să treacă printre degete fără să petrecem timp cu cei care chiar contează pentru noi, aceia apropiaţi de inimile noastre. Să ne străduim să dăruim din timpul nostru celor pe care îi iubim. Dacă azi murim, compania pentru care lucrăm ne va înlocui foarte uşor, în câteva ore. Dar familia şi prietenii pe care îi lăsăm în urmă o să simtă pierderea pentru tot restul vieţii.

http://sprelumina.wordpress.com/

Decalogul Familiei – soţul şi soţia

“Puneţi-vă, dar, în inimă şi în suflet aceste cuvinte pe care vi le spun! Să le legaţi ca un semn de aducere aminte pe mâinile voastre şi să fie ca nişte fruntare între ochii voştri.” Deuteronom 11:18

Deseori în viaţa aceasta vorbim despre cele 10 porunci, impunem reguli şi facem ordine în viaţa altora, însă familiile multora dintre creştini sunt corigente la acest capitol: „Cele 10 porunci”. Nu vreau să judec nimic şi nu vreau să ofensez pe nimeni, dar de multe ori îmi place să aduc în discuţie subiecte pe care mulţi vor să le evite, îmi place să spun lucrurilor pe nume, şi să ne îndreptăm dacă este nevoie.


Nu sunt un tânăr căsătorit, deci nu am experienţa unei familii „trăite pe pielea mea”, însă ceea ce aş vrea să vă pun la dispoziţie în rândurile de mai jos nu sunt cuvintele mele, ci cuvintele unui om care a trecut prin viaţa de familie. Aş vrea să vă prezint cele 10 porunci pentru viaţa de familie, care cu siguranţă vă vor fi de un mare ajutor şi folos.

Decalogul soţului


1.Ascultă, soţule: soţia ta este singura ta soţie; să nu ai altă femeie în viaţa ta!

2.Să nu laşi ca ochii tăi, mintea ta sau inima ta să privească, să gândească sau să iubească vreo altă femeie în afară de soţia ta!

3.Să nu iei în deşert numele soţiei tale, gândindu-te la altă femeie, căci Dumnezeu va judeca pe curvari şi preacurvari!

4.Să lucrezi pentru împlinirea nevoilor tale personale, dar să nu uiţi să sfinţeşti pe soţia ta, îngrijindu-te de nevoile ei spirituale, emoţionale şi materiale!

5.Să-i cinsteşti pe părinţii soţiei tale!

6.Să nu-ţi ucizi soţia cu vorba sau cu fapta, căci “moartea şî viaţa sunt în puterea limbii”!

7.Să nu preacurveşti poftind alte femei în inima ta!

8.Să nu-i furi soţiei tale dreptul pe care îl are asupra ta, căci ea este stăpână pe trupul tău!

9.Să nu-ţi minţi niciodată soţia!

10.Să nu pofteşti ceva de la soţia ta în relaţiile intime, dacă acest lucru Ȋl dezonorează pe Dumnezeu şi pe soţia ta!

Decalogul soţiei


1.Ascultă, soţie: soţul tău este singurul tău soţ; să nu ai alt bărbat în viaţa ta!

2.Să nu laşi ca ochii tăi, mintea ta sau inima ta să privească, să gândească sau să iubească vreun alt bărbat în afară de soţul tău!

3.Să nu iei în deşert numele soţului tău, gândindu-te la alt bărbat, căci Dumnezeu va judeca pe curvari şi preacurvari!

4.Să lucrezi pentru împlinirea nevoilor tale personale, dar să nu uiţi să sfinţeşti pe soţul tău, îngrijindu-te de nevoile lui spirituale, emoţionale şi materiale!

5.Să-i cinsteşti pe părinţii soţului tău!

6.Să nu-ţi ucizi soţul cu vorba sau cu fapta, căci “moartea şi viaţa sunt în puterea limbii”!

7.Să nu preacurveşti poftind alţi bărbaţi în inima ta!

8.Să nu-i furi soţului tău dreptul pe care îl are asupra ta, căci el este stăpân pe trupul tău!

9.Să nu-ţi minţi niciodată soţul!

10.Să nu pofteşti ceva de la soţl tău în relaţiile intime, dacă acest lucru Ȋl dezonorează pe Dumnezeu şi pe soţul tău!

Cele 10 porunci cu privire la Decalogul soţului şi soţiei din acest articol sunt preluate din cartea “Căsătorie garantată pe viaţă” scrisă de Nelu Mureşan.
http://www.totalschimbat.ro/

Studiu: Cuplurile tinere refuză să se căsătorească din cauza fricii divorţului

Un studiu elaborat la Universitatea Cornell arată că cuplurile tinere nu se căsătoresc din cauza fricii divorţului, raportează Life Site News.

Studiul “Spectrul divorţului: Vizualizări din muncă şi convieţuirea clasei mijlocii” este publicat în revista “Family Relations” (decembrie 2011) şi îl are ca autor pe Sharon Sassler, profesor de analiză a politicilor şi management la Universitatea Cornell, student doctorand în domeniul dezvoltării în sociologie.

“Tinerii americani îşi exprimă intens teama asupra capacităţii lor de a-şi administra cu succes relaţiile intime. Parţial în răspuns, convieţuirea a devenit normativă de câteva decenii încoace”, relatează Dr. Sassler.

Sursa: Total Schimbat.ro

Creste un barbat

Credeam că am învăţat ceva despre creşterea copiilor după ce am crescut două fete. Apoi soţia mea şi cu mine am avut un băiat.

Cristian e un fiinţă aparte. Surorile lui sunt destul de liniştite şi conservatoare în atitudine. El e însă un neastâmpărat.

Surorilor lui le place să împodobească lucruri, să decoreze, să aranjeze şi să pună lucruri unul peste altul. El vede orice lucru ordonat ca pe o invitaţie la a face dezordine. Îi place să împungă şi să dea ghionturi. Îi plac buşirile.

Chiar şi farfuria lui cu mâncare arată ca un câmp de luptă. „Aaaa – buuum!” şi morcovul aterizează în cartof.

Nu noi l-am învăţat astea. Încercăm să-l învăţăm să mănânce frumos la masă, să respecte lucrurile celorlalţi şi că pereţii casei nu sunt indestructibili. Însă pornirea lui de a domina, de a stăpâni şi a cuceri îşi spune cuvântul.

Acesta e un lucru fascinant pentru mine, din mai multe motive. Unul ar fi acela că unii cercetători aiurează că nu există nici o diferenţă psihologică înnăscută între băieţi şi fete – ci doar ceea ce-i învaţă societatea. Aberaţii absolute. Fără nici un îndemn sau sugestie, fetele mele de la început au pus mâna pe păpuşi şi au început s-o imite pe mama lor. Băiatul meu le smulge capul ca să vadă ce e înăuntru.

Mai important, sunt fascinant pentru că ce văd cu ochii mei întăreşte ce citesc în Biblie – un adevăr cu implicaţii profunde legate de responsabilitatea care stă pe umerii mei.

Societatea, în majoritatea ei, ignoră acest adevăr şi generează mai multe probleme legate de felul în care ne creştem băieţii. În primii ani, ei doresc să se lupte în arenă; vor să-şi încerce puterile, deseori într-o manieră nedisciplinată şi periculoasă. Societăţii nu îi place asta. Suntem foarte ambivalenţi faţă de energia masculină. Sistemul educaţional dominat de femei încearcă să o tempereze. Preferăm să răspundem energiei naturale a băieţilor noştri cu nişte distracţii inerte; la urma urmei, dacă un băiat de absorbit de un joc pe calculator, nu o să-şi mai bată frăţiorul. Fără să ne gândim la consecinţe, răsplătim inactivitatea. E mai puţin îngrijorătoare decât agresivitatea.

Apoi privim – ca şi cum n-am putea face nimic – cum fiii noştri devin comozi, leneşi şi moi. Încetul cu încetul, acele lucruri care îi făceau diferiţi de surorile lor devin mute, se estompează. Sau dispar cu totul. Că facem asta e perfect de înţeles. Însă e o mare greşeală.

Realitatea este că există ceva valoros în caracterul activ al fiilor noştri. Ceva ce trebuie format şi îndrumat. Rafinat şi echilibrat. Voi de noi însă – şi de ei – dacă este zdrobit.

De ce? Pentru că ei sunt destinaţi să fie conducători.

În cartea Facerii (1:26-27) scrie că Dumnezeu l-a creat pe om bărbat şi femeie. Restul Scripturii explică de ce. În mod evident, bărbaţii şi femeile sunt înzestraţi cu diferenţe fizice – însă asta nu e totul. Dumnezeu a aşezat şi nişte diferenţe emoţionale şi psihologice – cu un scop precis: El a vrut ca bărbaţii şi femeile să îndeplinească roluri complementare, dar categoric diferite în familie şi societate.

Înainte de a ne pregăti fiii să îndeplinească rol pentru care au fost creaţi, trebuie să înţelegem care este acest rol. Avem nevoie de o viziune a unei masculinităţi sănătoase astfel încât să-i putem compara pe fiii noştri cu ea şi să ştim ce anume trebuie schimbat şi ce trebuie să rămână; ce trebuie modelat şi ce trebuie dezvoltat. A creşte un bărbat necesită a şti ce va deveni băiatul.

Deşi principiile creşterii copiilor sunt aceleaşi pentru băieţi şi pentru fete, fiecare trebuie învăţat sarcinile pe care le va îndeplini într-o viitoare familie. Băieţii necesită o gândire diferită şi un set diferit de abilităţi. Pe măsură ce cresc, fiii noştri trebuie să dobândească un sentiment al unicităţii – nu unul care să-i facă nişte ciudaţi în preajma fetelor şi femeilor, ci unul care să reflecte responsabilităţile dorite de Dumnezeu pentru ei.

Băieţii au tendinţa naturală să cucerească – a de răvăşi curtea şi a construi o baricadă. Vrem să încurajăm asta, nu să o desfiinţăm. Vrem ca ei să aibă spirit de aventură, să fie curajoşi şi vizionari. La urma urmei, au fost creaţi să stăpânească Pământul (versetul 28). Astfel, avem nevoie să le arătăm cum să-şi manifeste putere într-o manieră constructivă, divină.

Învăţaţi-l pe băiat să facă lucruri. Nu-l lăsaţi să stea pe margine în timp ce prietenii lui încearcă noutăţi, cum ar fi a sări în piscină sau a alerga cu rolele. Nu-l lăsaţi să stea deoparte în timpul unei activităţi. Luaţi-i un câine şi arătaţi-i cum să-l dreseze. Învăţaţi-l să folosească lucruri, să construiască lucruri, să planteze lucruri, să modifice mediul din jurul lui într-o manieră pozitivă şi activă.

Dumnezeu a început crearea oamenilor cu un bărbat şi, imediat, i-a dat ceva de făcut (Facerea 2:7, 15). I-a dat nişte lucruri care să îl înveţe buna gospodărire – a avea grijă de lucrurile pe care le primim. Mai departe, după ce Adam a păcătuit, Dumnezeu a îngreunat sarcinile lui Adam (Facerea 3:17-19), pentru că munca fizică este esenţială pentru a clădi un caracter. Dumnezeu ştie că atunci când ni se dă totul, noi nu procedăm cum trebuie; El vrea ca omul să-şi câştige pâinea cu sudoarea frunţii. Iar Scriptura spune că bărbaţii trebuie să muncească pentru a-şi întreţine familiile (de ex., la 1 Timotei 5:8).

Părinţi: Învăţaţi-vă băiatul cum să muncească. Lecţiile pe care le-a învăţat Adam, trebuind să se îngrijească şi să urmărească Grădina sunt lecţii de care au nevoie toţi băieţii: să aprecieze valoarea muncii asidue – să fie răbdători şi să aştepte apariţia roadelor – să aibă aşteptări realiste asupra succesului – să se bucure de rezultate. Un băiat are nevoie să simtă oboseala şi să trebuiască să-şi învingă limitele atunci când îl încearcă un sentiment de renunţare.

Daţi-i de lucru. Băieţii tind să fie leneşi; e sarcina părinţilor să-i ajute să învingă asta. La un moment dat, băiatul vostru va trebui să meargă să-şi găsească o slujbă. Are nevoie de o evoluţie constantă a sarcinilor şi ocaziilor care să-l înveţe cum să muncească, să fie responsabil şi să se motiveze singur.

Atunci când băiatul vostru înţelege valoarea muncii asidue, va aprecia valoarea răsplăţii. Aceasta reprezintă o altă ocazie: învăţaţi-l cum să economisească, să-şi achite obligaţiile, să cheltuiască înţelept, să fie generos cu alţii, să îi returneze lui Dumnezeu. Acestea sunt deprinderi esenţiale pentru un bărbat; inspiraţi-i-le băiatului vostru cât încă e mic.

Relatarea din cartea Facerii conţine un alt adevăr de preţ: de la început, Adam nu trebuia să fie singur. Avea nevoie de un tovarăş, un ajutor. Fără Eva era incomplet, şi Eva era incompletă fără el (Facerea 2:18-24). Pentru a asigura ordinea şi organizarea, Dumnezeu l-a pus pe bărbat într-o poziţie de conducere în raport cu femeia (1 Corinteni 11:3).

Fiii noştri au fost creaţi să devină conducători ai femeilor şi copiilor. Trebuie să avem asta în vedere atunci când lucrăm cu ei.

A-i învăţa acel rol începe cu relaţia dintre tati şi mami. Fiii noştri au nevoie de un exemplu puternic de familie adevărată. Au nevoie să vadă conducerea masculină la lucru – un bărbat care îşi conduce familia cu dragoste. Un băiat va fi atras să imite exemplul bărbătesc, puternic al tatălui său.

Un tată trebuie să se asigure că fiul său îşi tratează mama cu respect. Dumnezeu îi porunceşte unui fiu să cinstească şi să asculte pe mama sa (Ieşirea 20:12; Efeseni 6:1). Atunci când un băiat învaţă asta de mic, începe să simtă că bărbaţii trebuie să aibă întotdeauna un sentiment de răspundere şi datorie faţă de femei. Aceasta va conduce, ulterior, la o abordare mai naturală a sarcinilor de conducere, protecţie şi susţinere a familiei proprii. Un fiu care îşi desconsideră mama este un nebun (Pilde 15:20). Dacă dezvoltă o relaţie de confruntare cu ea, va învăţa să fie mai competitiv şi combativ în raport cu femeile. Pe de altă parte, un băiat care îşi respectă mama va ştii să-şi respecte şi soţia (1 Petru 3:7).

Pregătindu-ţi fiul să îndeplinească acest rol, trebuie să acorzi atenţie felului în care îl disciplinezi. Nu îl bate şi nu îl înjosi. Nu induce în el supunerea pasivă. Inspiră-i o bună încredere de sine – şi o modestie bine dozată. Cum? Prin multe încurajări. Încurajează-i punctele forte. Laudă-i succesele. Bucură-te alături de el când reuşeşte ceva.

Învaţă-ţi fiul să accepte responsabilităţi. Învaţă-l să-şi asume faptele şi să nu caute scuze. Nu-l lăsa să-şi protejeze într-o manieră şireată mândria masculină egoistă. Nu-l lăsa să paseze răspunderea, să dea vina pe alţii sau să fugă de sarcina răspunderii.

A fi un conducător implică a lua decizii dificile şi nepopulare. Toţi tindem să facem pe plac oamenilor. Fiul tău are nevoie de abilităţi de comunicare – dar şi de curajul de a rămâne singur pe poziţie. Învaţă-l să asculte de Dumnezeu în ce e bine şi ce e rău, şi să stea împotriva mulţimii atunci când trebuie să facă asta. Asta cere curaj iar tu trebuie să i-l insufli.

Ajută-l să-şi învingă egoismul. Încurajează-l să vadă ocaziile de a face lucruri care să-i ajute pe alţii în lipsa avantajului propriu. Învaţă-l nobleţea care stă în a vedea nevoile altora. Ajută-l să vadă imaginea de ansamblu. Arată-i cum să vadă lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu.

Ajută-l să fie puternic fizic şi psihic. Dacă poţi, învaţă-l să schimbe o roată, meşterească ceva sau să repare ceva în casă. Învaţă-l să aibă activităţi în aer liber, să urce pe munte, să pescuiască.

Cel mai important, petrece timp alături de el. Un tată care îi arată fiului cum să schimbe uleiul la maşină îl învaţă o meserie, dar cel mai important este că este cu băiatul lui.

Lumea aceasta are nevoie de băieţi masculini, puternici, care să devină bărbaţi masculini şi puternici. Principalul mod în care noi, ca părinţi, putem împlini această nevoie este prin a-i ajute pe fiii noştri să-şi trăiască destinul de conducători. Asta înseamnă să le oferim un exemplu bun, instruire şi învăţătură, disciplină, niveluri sporite de răspundere – şi multă încurajare.

Băiatul tău are nevoie de tine. Învaţă-l să fie bărbat.

Sursa: AFR

Căsătoria – un moft, o tradiție sau un stil de viață?

Căsătoria pare să aibă o definiţie uşor modificabilă, în zilele noastre. Dacă până nu demult ni se părea absolut normal să nu conceptualizăm, să nu introducem prea multă teorie în acest mod de viaţă natural, astăzi, mentalităţile şi derapajele din plan moral nu mai permit o atitudine neutră. Şi, în trecut, unii aveau probleme cu definiţia căsătoriei ca angajament de fidelitate faţă de o singură persoană de sex opus, până la sfârşitul vieţii.

Realitatea adulterului nu este o noutate a timpului nostru. Dacă răsfoim paginile de istorie ale omenirii, descoperim că societatea, pe alocuri, a luat unele măsuri de prevenire, de pedepsire a încălcării legământului căsătoriei, condamnând explicit adulterul şi orice atac la adresa demnităţii şi sexualităţii persoanei umane. Astăzi, aceste măsuri par superflue, fiindcă mariajul de probă, concubinajul, a devenit un stil de viaţă, acceptat şi împărtăşit pretutindeni în „lumea civilizată”. De aceea, rata divorţului este în continuă creştere, iar căsătoria „tradiţională” pare învechită, sortită eşecului.

Ce mai înseamnă astăzi oare căsătoria? Un vis din copilărie? Un contract de maturitate? Un jurământ la biserică sau la primărie? Un angajament pe viaţă luat în faţa rudelor şi cunoscuţilor? O promisiune de fidelitate faţă de partener, de jumătatea ta? O tradiţie învechită sau un moft al părinţilor sau bunicilor? Un stil de viaţă natural, normal, propus încă şi azi de Biserică? Toate la un loc sau doar puţin din fiecare? Şi totuşi mai merită să mai defineşti căsătoria „tradiţională”, cum ar numi-o unii?
O definiţie a căsătoriei este vitală în orice timp şi în orice loc. Vocaţia la viaţa de căsătorie este sădită în însăşi natura noastră, ne-o mărturiseşte Scriptura de pe primele pagini. Ea poate fi rezumată astfel: înainte de căsătorie, 1+1=2, iar după, 1+1=1. Căsătoria este un angajament de fidelitate, care completează persoana umană şi o orientează spre scopul ultim, angajându-o şi faţă de posteritate prin procreare, naşterea, creşterea şi educarea copiilor. Căsătoria este un contract inviolabil între un bărbat şi o femeie pe durata vieţii. Căsătoria este expresia socială a dovezii de iubire pe care o au două persoane de sex opus, una faţă de cealaltă. Căsătoria nu a fost şi nu trebuie să fie niciodată un moft; ea este o alegere liberă, asumată în faţa societăţii şi a lui Dumnezeu.

Iată câteva adevăruri simple, familiare, care trebuie susţinute o dată în plus, în zilele noastre, când ceea ce este frumos, curat ajunge să fie relativizat, compromis prin gesturi şi atitudini necugetate, alterate de o lipsă acută de educaţie morală sau religioasă. Nu ne putem eschiva din faţa unor asemenea legi de viaţă.

Fidelitatea conjugală presupune pregătire dinainte de căsătorie. Stilul „Valentine’s Day”, a trăirii dragostei de moment dăunează grav sănătăţii familiale şi sociale. A te angaja într-o relaţie de dragoste nu poate să se rezume la sex.

Căsătoria este o instituţie socială, fundamentală din toate timpurile. Dacă valorile ei sunt ignorate sau batjocorite, se ajunge la proliferarea unor comportamente şi stiluri de viaţă abuzive, distrugătoare, care lasă răni adânci pe termen lung.

De aceea, astăzi, proiectele menite să încurajeze cultivarea valorilor căsătoriei trebuie încurajate, susţinute, împărtăşite. „Săptămâna căsătoriei” este un prilej deosebit, unic pentru moment, prin care noi, membrii societăţii româneşti, ne putem angaja să celebrăm acest mod de viaţă, care ne-a asigurat existenţa până în prezent şi care ne conduce nemijlocit spre viitor, care ne asigură de fapt viitorul.

Cum poţi celebra căsătoria în „Săptămâna 7-14 februarie”? Personal, sărbătorindu-ţi familia, părinţii, partenerul de viaţă… social, prin a investi puţin timp şi probabil şi bani pentru a arăta că pentru tine căsătoria contează. Pentru mai multe idei sau detalii, pentru a te face cunoscut în acest demers, nu ezita să consulţi şi saitul: www.marriageweek.ro.

Divortul ereditar - copiii divortatilor

A trecut mai bine de un an de cind nu am mai dedicat o editie speciala divortului. Revenim astazi, fiind determinati sa o facem de aparitia in vara a unui bestseller, The Divorce Generation (“Generatia Divortului”), a lui Susan Gregory Thomas, fosta jurnalista la US News & World Report. Carti despre divort si efectul lui asupra copiilor apar des. Neobisnuit despre aceasta carte insa este autoarea si perspectiva din care scrie. Susan a fost ea insasi victima divortului parintilor ei cind era mica iar cind s-a casatorit a jurat ca nu va divorta nici o data. Si totusi a facut-o. Cartea ei e vocea copiilor celor divortati dar care la rindul lor au divortat si ei. Este o carte despre parintii victimizati in copilarie de divortul parintilor lor si care la rindul lor isi victimizeaza proprii copii tot prin divort. E vorba de divortul in lant, divortul ereditar cum il numesc sociologii, divortul care trece de la o generatie la alta la fel ca o boala ereditara. Despre aceasta categorie sociala scrie Thomas in Generatia Divortului, o generatie a divortului ereditar.

In mare parte, cartea descrie experientele de care a avut parte autoarea ca victima a divortului, apoi intemeierea unei familii proprii, copiii proveniti din casatorie, divortul pe care nu si l-a putut imagina nici o data, si impactul lui asupra propriilor ei copii. Cum de a ajuns Thomas, o victima a divortului, sa-si victimizeze proprii copii printr-un divort al ei?

Thomas apartine Generatiei X, asa fiind numita de sociologi generatia nascuta intre 1965 si 1980 a carei parinti au divortat. Una din intrebarile inevitabile pentru cei nascuti in acea perioada e “cind au divortat parintii tai?”` Toti isi amintesc de parca ar fi fost ieri data exacta si circumstantele precise cind parintii le-au spus “divortam.” Iar efectul a fost acelasi pentru toti – devastant. Thomas este imaginea perfecta a consecintelor divortulului asupra Generatiei X. Tatal ei plecase de acasa cu secretara, lasindu-si in urma sotia, pe Susan si pe fratele ei. Asta a fost in 1981 cind ea avea doar 12 ani. In urmatorii ani, fara un tata in casa, Susan a luat-o razna si s-a aventurat in tot felul de stiluri de viata alternative in Philadelphia unde isi traise anii adolescentei. S-a apucat de fumat, apoi de droguri, a fost exmatriculata din scoala, a fost chiar si internata intr-un spital de boli mintale vreme de aproape un an. Fratele ei nu s-a lasat nici el mai prejos luind-o si el razna.

Nomazi

Susan si fratele ei insa nu erau exceptia cartierului in care locuiau. Erau regula. O multime de copii de virsta lor traiau doar cu un singur parinte, fie mama sau tata, si se comportau la fel. Formau grupuri sa-si tina companie unii altora si se deplasau in grupuri pentru ca le lipsea confidenta de sine. Se incurajau unii pe altii la lucruri rele si isi aminteau unii altora despre ziua cind parintii le-au spus ca divorteaza si sentimentele care le simtisera cind au primit vestea. O zi care nu puteau s-o uite. Susan si copiii din cartierul ei erau mereu pe duca. O saptamina cu mama, una cu tata. O vacanta aici, alta la sute sau chiar mii de kilometri departare. Psihologic trebuiau sa se ajusteze si sa se reajusteze mereu. Sa se obisnuiasca cu tati sau mame noi, frati si surori noi, obiceiuri si reguli de familie noi, rudenii noi, prieteni noi. Constant formau sau se dezlipeau de ceea ce sociologii numesc “blended families”, adica familii amestecate. Traiau, spune Susan, o viata de “nomazi”. Un baiat pe care Susan il cunoscuse in cartierul ei a fost pus de parintii lui sa locuiasca, singur, intr-un apartament la mijlocul distantei dintre parintii lui divortati. Parintii veneau sa-l viziteze, nu invers, cind doreau ei sau cind le era lor convenient. Nu a rezistat mult. A devenit betiv, a falimentat moral, nu a ajuns sa se casatoreasca si a murit, invins de betie, fara sa ajunga varsta de 30 de ani.

Casatoria

La o virsta mai tirzie Susan s-a casatorit si ea. In cei 16 ani de casnicie a avut copii, insistind ca nu va divorta nici o data. Pe vremea aceea statistica divortului in America incepuse sa de-a semne incurajatoare. Dupa ce si-a atins apogeul in jurul anului 1980, rata divortului in America a inceput sa scada lent. In 1990 77% dintre casatoritii americani trecusera cu succes de primii 10 ani de casnicie – un palmares namaintilnit in America de zeci de ani. Statisticile astea o incurajau pe Susan si-i dadeau confidenta ca nimic nu s-ar fi putut intimpla in familia ei sa o faca sa divorteze si sa-si treaca copiii prin aceasi tortura a divortului prin care a trecut ea. Perspectiva ei insa inca apartinea anilor 60 cind jumatate din femeile americane inca afirmau ca divortul nu se poate justifica sub nici o forma, oricit de rau ar merge lucrurile intre soti. Pina in 1980, insa, optica s-a schimbat radical, doar 20% dintre ele mai impartasind opinia asta.

Primul semn dupa casatorie care i-a amintit lui Susan cit de traumatizata a fost de divortul parintilor ei s-a ivit la 32 de ani cind a nascut primul copil, o fetita. Dintr-o data a intrat intr-o depresie, fetita neaducindu-i bucurie ci reamintindu-i de trauma suferita dupa divortul parintilor ei. Dupa citeva sesiuni de terapie doctorul i-a pronuntat sentinta. “Tu,” a spus el, “esti un orfan de razboi.” Al razboiul dintre parinti. Un orfan cu ambii parinti inca in viata. Un orfan al sufletului. Crescind fara ambii parinti in familie, spune Susan, ne face sa investim tot ce avem in copiii proprii, dorind sa le oferim, cu orice pret, un camin stabil si linistit. Curios, insa, relatiile cu propriile mame se deterioreaza. Mamele care provin din familii divortate nu-si privesc propriile mame ca modele de crescut copiii, ci ca pe niste femei falimentare. Ce ai de invatat de la ele, intreaba Susan?

Divortul

Cum a ajuns Susan sa divorteze? Invatase si ea de la altii ca o casatorie are mai multe sanse de reusita daca viitorii soti traiesc laolalta inainte de a-si spune reciproc “Da!” Dupa acest model a trait si ea cu viitorul ei sot opt ani inainte de casatorie. Nu au ascultat de parintii lui, amindoi crestini, care i-au sfatuit sa nu traiasca impreuna inainte de casatorie. Pentru o vreme lucrurile au mers bine. Amindoi cistigau bine. Susan devenise un jurnalist proeminent la o publicatie proeminenta americana. Viitorii soti erau “cei mai buni prieteni” si se conformasera din plin noilor doctrine ale casatoriei in voga atunci care priveau normele traditionale ale casniciei ca “invechite”. Cei doi devenisera “parteneri” de viata, asa cum fusesera invatati pe bancile universitatii la cursurile moderne de sociologie si antropologie. Erau “egali”, lipsiti de “prejudecati” si viata era minutata. Viitorul sot era “perfect” si facea pe linga casa si in bucatarie mai multa treaba decit generatia de barbati de dinaintea lui. Susan era fericita. Avea un “partener” de viata perfect.

Ceva insa a intervenit – adulterul, un virus cu care nici familia nici casatoria “moderna” nu se pot obisnui. Cum de au ajuns aici? Susan pune punctul pe “I”. Barbatii moderni sunt crescuti si invatati ca dragostea in relatii e secundara relatiilor sexuale. De aceea sunt in cautare de satisfactie sexuala iar infidelitatea si adulterul sunt consecinta acestei cautari. Infidelitatea si respingerea monogamiei devin cauzele tot mai des citate pentru divort. In timp, sotul Susanei si-a pierdut interesul in ea si a cautat sa-si satisfaca viata intima in alta parte. La rindul ei Susan si-a abandonat instinctele casnice, lasind pe altii sa spele rufele sau vasele, ori sa faca cumparaturi. Vreme de doi ani nu au mai dormit in aceasi camera, si au incetat sa mai vorbeasca. Comunicau doar cind copiii erau la masa, si doar de dragul lor, nu de dragul unuia fata de altul. Asa, durerea prin care Susan a trecut cind parintii ei au divortat a dat-o mai departe celor doi copii carora le-a dat viata. Asemenea unei boli ereditare. Concluzia lui Susan e zdrobitoare. In cuvintele proprii “I have yet to meet the divorced mother or father who feels like a good parent, who professes to being happy with how their children are now being raised. Many of us have ended up inflicting pain on our children, which we did everything to avoid.” (“Inca nu am intilnit o mama sau un tata divortat care sa se simta ca fiind un parinte bun, sau sa spuna ca sunt multumiti de cresterea copiilor lor. Multi dintre noi am ajuns sa cauzam durere in copiii nostri, un lucru care ne-am spus ca nu-l vom face nici o data.”)


AFR Va Recomanda: Pe 9 iulie Wall Street Journal a publicat un capitol din cartea lui Thomas aici: http://online.wsj.com/article_email/SB10001424052702303544604576430341393583056-lMyQjAxMTAxMDEwNDExNDQyWj.html


Iar aici va recomandam un studiu publicat in mai 2004 de fundatia americana The Heritage Foundation si intitulat The Impact of Marriage and Divorce on Children (“Impactul Casatoriei si a Divortului asupra Copiilor) http://www.heritage.org/research/testimony/the-impact-of-marriage-and-divorce-on-children

Pana unde am merge ca sa comunicam cu copiii nostri?

Focus on the family a avut o emisiune ieri – despre copiii surzi. N-am ascultat chiar de la inceput asa ca unele amanunte le-am putut doar intelege din restul discutiei. Era un tata care povestea despre fiica lui de 5 ani care era surda. Ne descria el frustrarea pe care o avea ca nu poate sa comunice cu fiica lui asa cum ar fi vrut.

Au cautat el si sotia lui o scoala pentru surzi si scoala era la 3 ore distanta de unde locuiau. Au incercat ei sa gaseasca de lucru in zona aia, dar n-au reusit . Si-au dus fetita la scoala…si au trebuit sa o lase acolo de luni pina vineri; si povestea omul cu glasul tremurind cum a inteles ca micuta lui s-a simtit abandonata- dar nu avea ce altceva sa faca.

In afara de chestiile astea marunte, dar dureroase, pe care le intimpina o familie cu un copil care este diferit de ceilalti copii, dadea el niste statistici. De pilda, dintre parintii copiilor surzi, doar 10 % pot comunica cu copiii lor. Dintre acestia doar 2 % din tati invata limba semnelor si 8% dintre mame. Este absolut tragic – cind te gindesti la numarul mic de parinti care nu pot sa aiba o discutie intima cu copiii lor.

O alta problema – bisericile nu sint echipate cu materialele si serviciile necesare ca sa se adreseze surzilor. Din totalul de oameni surzi, spunea el…doar 2% il cunosc pe Isus Christos ca Domn si Mintuitor. Daca o biserica are un translator pentru surzi, chiar si acolo nu exista o partasie si o societate a celor care nu aud- pentru ca si ei ar trebui sa aiba undeva un grup in care sa se simta bine. Cum ei nu “aud” decit in fata lor…amestecati cu restul lumii, li se pare adesea ca oamenii vorbesc despre ei. Noi putem vorbi si sa ne uitam in alta parte fara sa ne gindim la altceva…ochii se duc aiurea uneori peste lucruri si oameni. Dar surzii se uita la gura si la semnele cu care vorbesc si nu pot intelege atitudinea noastra prea bine.

Povestea el ca, in dorinta de a gasi tot ce putea gasi in ajutorul fiicei lui surde, pe linga ca a invata limba semnelor, a vizitat o facultate pentru surzi si era in cautarea unor casete cu povesti religioase pentru copiii surzi- dar n-a gasit nicaieri. Asa ca s-a dus o statie de TV si a incercat sa creeze programe pentru surzi. Povestea ca atunci cind a vizitat facultatea (nu-mi amintesc unde era- undeva prin Sud- pentru surzi) una dintre doamnele care l-a intilnit pe coridor si care avea o functie in conducerea facultatii, stind de vorba cu el, spunea ca in 15 ani de cind lucra ea acolo, el era doar al doilea tata care s-a aventurat cu fiica lui sa viziteze aceasta institutie.

Dupa mai multe straduinte, reuseste sa scoata ceva filmulete pentru copiii surzi. Vizitind o biserica mai tirziu si vorbind despre acest subiect atit de drag inimii lui, a fost acostat la urma de o familie care era evident aveau o fetita surda. Ei beneficiasera de o astfel de caseta si i-au putut da citeva amanunte foarte emotionale despre impactul pe care aceasta caseta a avut-o asupra fetitei lor.

Ei spuneau ca in fiecare seara se rugau impreuna la masa…si ca fetita lor se ruga – in felul ei si ea. Dar nu se ruga singura niciodata. Dupa ce a vizionat insa caseta, a venit la e si le-a spus foarte surprinsa…”Voi stiti ca si Dumnezeu intelege limba mea - limba semnelor)?” Asta pentru ca pina in acel moment ea nu a realizat ca Dumnezeu poate sa o inteleaga fara sa rosteasca cineva ceea ce ea spune prin semne.

Avem copii care vad si aud si avem asa un timp dificil sa ii facem sa ne intelaga, sau sa le explicam despre Dumnezeu. Imi imaginez doar cit de greu este sa transmiti informatii si ginduri atit de subtile si pline de inteles – unui surd - cind ai la dispozitie un numar restrins de semne- si devine atit de greu sa descrii altceva in afara obiectelor- sa descrii emotii, stari sufletesti…dragostea infinita a Lui Dumnezeu…

……………….

Daca un parinte al unui copil surd invata o limba noua doar ca sa comunice cu copilul lui, ma intreb de ce unii dintre noi nu facem mai multe eforturi cu copiii nostri care vad si aud…Sau avem toate mijloacele sa putem sa comunicam cu ei…dar ne cheltuim timpul cu altceva? Subiect de pus pe…ginduri…

Sursa: AICI

Femei cu idealuri – Relatia soacra-nora

Greșelile bărbaților (2) - de Petru Lascau

“Niciodată, niciodată, niciodată să nu spui soţiei tale cum să se simtă!”

Ar trebui să evitați expresiile:

- Nu trebuie să te temi şi nici să te îngrijorezi de…
- Nu e nici un motiv să te simţi astfel!
- Te îngrijorezi prea mult dragă!
- Eşti şi tu prea sensibilă!

Un lucru tabu: Niciodată să nu dai vina pe hormonii ei pentru sentimentele sale! Mai ales la menopauză. Unii spun că menopauză înseamnă „man-fă-o-pauză”

Nu folosi niciodată logica să explici sentimentele unei femei! Mai ales ei înșăși.

Nu comanda să se simtă cum vrei tu! Sentimentele altora nu pot fi comandate.

Câţi dintre dumneavoastră v-aţi supărat numai pentru faptul că soția vă era supărată?
Unii bărbați cred că soțiile lor trebuie să aibă bună dispoziție așa la porunca lor.

Te uiţi la meciul de fotbal. Finala campionatului României. Sunt ultimele 2 minute. Scorul e zero la zero. Echipa ta preferată presează nebuneşte la poarta adversă. Îți rozi unghiile în tensiunea aşteptării golului victorios. Intră soţia în cameră. Te vede transpirat şi transpus: “Ce-i cu tine? Calmează-te! E doar un meci stupid acolo! Crezi că este important cine câştigă?” Cum te simţi?

La fel se simte si ea când vrei să-i modifici starea sufletească prin intervențiile tale.

Un bărbat s-a supărat așa de tare pe soția lui că n-a mai vrut să vorbească cu ea. S-a lăsat tăcerea aceea grea între cei doi.
Bărbatul trebuia să fie la aeroport de dimineață și avea nevoie să fie trezit la ora 5. Pentru că nu dorea să fie primul care să înceapă să vorbească a lăsat un bilețel la îndemână ca să-l vadă soția lui: “Te rog să mă trezești la ora 5.”
A doua zi a constatat cu groază că s-a trezit la ora nouă, după ce avionul său plecase. S-a ridicat furios din pat și a observat un bilețel pe noptieră, pe care scria: “E ora 5. Trezește-te!”
Bărbații nu sunt dotați să facă fața unor astfel de încercări.

Sursa: Pasi spre lumina

Greșelile bărbaților (1) - Petru Lascau

Când ne căsătorim credem că avem multe puncte în comun. Descoperim apoi că suntem foarte diferiţi totuşi unul de altul. Nu e de mirare că un autor spunea că “Bărbaţii vin de pe Marte – femeile de pe Venus.”

Ceele mai grave erori pe care bărbații le fac față de soțiile lor pornesc de la prezunția falsă că soţia este la fel ca noi, un alt bărbat care poartă fustă. Expresia din Scripturi: “Carne din carnea mea, os din oasele mele” – nu înseamnă “asemenea mie”.

În urma unui sondaj de opine în rândul femeilor căsătorite s-a întocmit o listă de greșeli grave pe care bărbații n-ar trebui să le comită niciodată față de soțiile lor.

Pe parcursul câtorva postări voi încerca să prezint pe scurt aceste greșeli care pot produce pagube serioase în relațiile de familie. Să încercăm să le evităm spre binele familiiei noastre, cu toate că se spune că “bărbaţii nu fac de două ori aceeaşi greşeală – o fac de trei, patru, cinci… zece ori…” Dar să începem cu prima:

1. Când soţia îți împărtășește o problemă nu-i spune cum s-o rezolve, înainte ca ea să termine de vorbit!

Continuare: AICI

Ce-i întărâtă la mânie pe copiii noștri? - de Petru Lascau

Unul dintre comentatorii blogului meu mi-a făcut următoarea provocare:

@Petru Lascau, aș vrea să elaborați puțin versetul din Efeseni 6:4 într-un alt post când aveți timp. Eu sunt și părinte și copil, trăind între părinti tradiționali români și cu copii crescuți în cultura americană. Eu mulțumesc lui Dumnezeu pentru părinții care au înțeles acest verset, dar vădîin jurul meu o mare lipsă de părinti duhovnicești.
“Și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului.”

Am găsit câteva motive pentru care unii copiii sunt provocați mereu la mânie de către părinții lor.

Copilul este înărâtat la mânie atunci când părintele lui (mama sau tata) comit următoarele:

1.Părintele expune constant în fața copilului modelul unui om mânios
2.Lipsa aromoniei din căsnicia ta
3.Disciplinarea se face mereu la mânie
4.Inconsecvența în disciplină
5.Standarde duble în aplicarea disciplinei
6.Nu admiți niciodată că ai greșit
7.Cauți mereu greșeli la copil
8.Anulezi regulile stabilite de Dumnezeu prin regulile tale
9.Când nu asculți partea lui de poveste
10. Când îl compari mereu cu alții
11.Când nu-ți faci timp să vorbești cu el
12.Când nu-l lauzi și apreciezi pentru reușite
13.Când nu te ții de promisiuni
14.Când îl mustri sau pedepsești în fața altora
15.Prin acordarea de prea multă libertate
16.Prin faptul că ești prea strict
17.Când faci glume pe seama lui
18.Când îl abuzezi fizic

Sunt sigur că există și alte motove care duc la întărâtarea la mânie a copiiilor noștri. Probabil că unii dintre cititori ne vor ajuta să completăm lista de mai sus.

Sursa: Pasi spre lumina

Informatii privind educatia la domiciliu

Homeschooling – învăţămîntul la domiciliu – este o practica veche si tradiţională de învăţămînt care este acum din ce în ce mai populara in Statele Unite. Acesta este forma a educaţiei cu cea mai rapidă creştere în Statele Unite ale Americii. Învăţămîntul la domiciliu este, de asemenea, în creştere în întreaga lume în multe alte naţiuni (de exemplu, Australia, Canada, Ungaria, Japonia, Kenya, şi Regatul Unit).

Există aproximativ 2,040,000 de copii în Statele Unite ale Americii care sînt educati la domiciliu. A fost estimat ca 1.73 – 2.35 milioane copii (în clasele K la 12, în State) au fost educati în primăvara anului 2010. Se pare homeschool populaţia continuă să crească (la un nivel estimat de 2% la 8% pe an in ultimii ani).

Familiile care fac educatie la domiciliu nu sînt dependente de resursele publice, finanţate prin taxe. Contribuabilii americani sînt scutiti sa plateasca peste 16 miliarde de dolari, deoarece aceşti copii nu sînt in scolile publice.

Homeschooling este în creştere în popularitate si în rândul minorităţilor. Aproximativ 15% din familiile homeschool nu sînt albi.

O varietate demografica largă de oameni fac homeschool – acestia sînt atei, creştini, mormoni, musulmani, conservatori, liberali, şi libertarieni, cu venituri mici, medii, mari, negri, hispanici, si albi, părinţi cu doctorat, GEDs (echivalentul a 10 clase), sau nici macar cu diploma de liceu.

· Majoritatea părinţilor decid să faca homeschool din mai multe motive:

- personalizarea sau individualizarea curriculumului şi a mediului de învăţare pentru fiecare copil,

- performanta academica mai avansata decît în şcoli,

- folosirea abordărilor pedagogice, altele decît cele tipice din şcoli,

- Consolidarea relaţiilor de familie între copii şi părinţi şi între fraţi,

- Oferă interacţiuni sociale ghidate şi motivate cu adulţii si cu cei de vîrsta lor,

- oferă un mediu mai sigur pentru copii şi tineri, din cauza violenţei fizice, de droguri şi de alcool, abuz psihologic, şi sexualitate necorespunzătoare şi nesănătoasa asociata cu şcolile instituţionale

- Învăţarea şi răspândirea unui anumit set de valori, convingeri, şi viziunea despre lume catre copiii lor

Copiii educati acasă au rezultate de 15 – 30 de puncte mai mari decit copiii de la scolile publice la testele standardizate. · Ei au rezultate mai bune indiferent de nivelul de educaţie al părinţilor sau de venitul familiei.

Certificarea ca profesori ai părinţilor care fac homeschool nu nu are nici o legatura cu realizarea academaica a copiilor. Gradul de control al statului şi reglementarea educatiei la domiciliu nu este legată de realizările academice. Copiii care sînt educati acasa sînt recrutaţi mod activ de către universitati.

Sursa: AICI

Divorţul- rană în inima copilului!

A fost o perioada când familia noastra a trecut prin mari probleme care s-au soldat într-un final cu divorţul părinţilor. Era greu pentru noi, insa aceasta nu a şters dragoste ce o port pentru ambii părinţi. Nu am simţit acelasi lucru din partea lor, mai precis din partea tatălui meu. Mă doare mult ruptura care s-a produs şi răceala care s-a lasăt peste relaţia noastră. Dar anume acestea sunt implicaţiile divorţului: ruptură, nesiguranţă, neîncredere.

Astăzi multe familii, când decid să divorţeze, mai puţin se gândesc la efectul pe care îl va avea acest asupra copiilor săi. Sigur apar nişte gânduri fantome, de genul: “Ce va spune lumea?” sau “Cum mă voi descurca singur/ă?” Însă acestea sunt uşor uitate sau înlocuite cu altelea. Divorţul însă răneşte adînc inima copiilor.

În primul rând apare simţul singurătăţii, copiilor li se pare că numănui nu-i pasă de el, toţi îşi fac interesele iar părerea lui cu adecărat nu contează. În cazul divorţului părerile copiilor sunt întotdeauna pentru păstrarea familiei, prezenţa ambilor părinţi. Absenţa unui părinte întotdeauna va lăsa o lacună în inima copilului, care este singurătatea.

Copii se simt vinovati de problemele părinţilor, mai ales din cauză divorţului. Este o stare inexplicabilă însă copilul simte întotdeauna durere şi ură în primul rând faţă de sine când în familie apar astfel de probleme. El se simte sursa confluctului, cu toate că nu este aşa.

Neîncrederea faţă de sine, faţă de puterile proprii şi capacităţi personale sunt la fel o consecinţă a divorţului părinţilor. Pentru că lipseşte educaţia permanentă a ambilor părinţi, întotdeauna apare simţul de neîncredere în ceea ce face, frica că oamenii nu-l vor aborda serios din pricina problemelor ce le are în familie.

Scumpi părinţi, aceastea sunt doar câteva din consecinţele ce la poate avea divorţul asupra unui copil. Sunt multe problema care atacă familia, însă divorţul nu este soluţia cea mai potrivită. Sfintele Scripturi ne spun “…ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.” Noi oamenii avem puterea de lua decizii, insă ca aceste decizii să fie potrivite, ele trebuiesc luminate de Dumnezeu, iar El este total impotriva despărţilor. Divorţul nu este decizia potrivită pentru rezolvarea problemelor în familie.

Sursa: Alina Druta

Billy Graham - o femeie puternica in spatele unui barbat puternic

Misiunea lui Billy s-a extins, iar în ianuarie 1945 el a părăsit păstoria pentru a deveni primul evanghelist de Tineret pentru Hristos, în misiune pentru tineri şi pentru oamenii serviciului militar. Acesta a fost doar începutul dificultăţilor pentru cuplu. În timpul primilor ani, înaintea de naşterea copiilor, Ruth călătorea cu Billy de fiecare dată când bugetul le permitea.

Adesea, ea consilia şi se ruga cu cei care răspundeau chemării lui Hristos. Ea a avut, mai ales, o tragere de inimă pentru cei care se luptau să supravieţuiască şi ar fi scris anchetatorilor ani de zile. Dar copiii au început să vină, iar Cruciadele începeau şi ele să crească. Ruth a apreciat cuvintele soţiei lui Cliff Barrows, evanghelistul lui Billy.

Soţia lui Cliff, spunea că ea a călătorit cu soţul ei la întâlnirile evanghelice pentru că asta este ceea ce el a vrut. „Dar copiii mei sunt pe drumul spre iad”, a spus ea lui Cliff şi Billie, plângând. Ea l-a încurajat pe Billie să stea acasă şi să-şi crească copiii, decât să călătorească alături de Cruciade. Billie i-a spus lui Ruth despre aceasta conversaţie.

Ruth şi-a asumat responsabilitatea de a administra casa lui Graham, dându-i lui Billy libertatea de a călători şi predica oriunde l-ar chema Dumnezeu.

Înainte de naşterea primului copil, Gigi, în septembrie 1945, Billy şi Ruth s-au mutat din Illinois în Montreat, N.C. unde s-au stabilit părinţii lui Ruth, după ce au părăsit China. Familia Graham a locuit cu familia Bell, părinţii lui Ruth, până ce aceştia şi-au cumpărat o casă pe aceeaşi stradă, cu puţin înainte de a se naşte Anne, fiica lor. Ruth (denumita „Bunny” în copilărie) a mai născut pe Franklin şi pe Ned în următorii ani. La sfârşitul anului 1940, misiunea lui Billy a crescut incluzând campanii şi radio, care au condus la integrarea lui Billy Graham în Asociaţia Evangheliştilor, în 1950.

În loc să se plângă că stă în spate, Ruth se străduia să facă din casa lor un adăpost pentru Billy, atunci când el nu călătorea. Atunci când casa lor era plină de turişti curioşi, ea a luat problema în mâini şi a făcut planurile pentru a construi „Little Piney Cove”, o casă de munte construită din cabine de lemn abandonate. Încă de la început, a preluat controlul proiectului, mergând atât de departe, încât a făcut un împrumut pentru a cumpăra o proprietate, când Billy era în California. Când casa a fost terminată, ea a adus în ea comori din munţi sau din călătoriile ei.

Jean Wilson, un prieten din Regatul Unit, îşi aduce aminte cum Ruth caută în cărţile creştine vechi din casa ei: „Aceasta este cea mai mare amintire a mea despre ea” – toate colecţiile pe care ea le păstra. Era un pachet mare de „şobolani” cum îşi spunea ea. Cuplul adesea vizita librăriile de mâna a doua din Anglia şi, dacă Ruth găsea o carte pe care o vroia, se năpustea asupra ei, spunea Wilson. „Se punea pe genunchi pentru a căuta în raftul cel mai jos , sau pe o scară pentru a ajunge pe rafturile cele mai înalte, în aceste foarte vechi librării. …aş fi sfârşit doar cu o maşină plină de cărţi.”

În timp ce Ruth făcea afaceri cu arhitecţi şi constructori, mobilând casa, reparând şi extinzând, a crescut şi cinci copii, care nu erau îngeri, aşa cum unii ar crede, – şi şi-a ajutat părinţii la bătrâneţe. Crescându-şi copiii când tatăl lor era plecat luni de zile, s-a dovedit a fi o provocare. Când era întrebată cum se descurca, răspundea: „Pe genunchii mei”. Încercarea ei din fiecare dimineaţă de a spune că se descurcă este o poveste pe care orice mamă ar înţelege-o. „Aceasta a fost una din nopţile agitate şi nedormite”, a scris în cartea ei „It’s My Turn”.
„Fără să mă mai coafez sau să iau o pauză pentru un machiaj, m-am grăbit sa-mi iau halatul de baie, l-am ridicat pe Franklin din pat, fără să-l mai schimb şi l-am pus în scaunul lui înalt. M-am grăbit să pun repede masa pentru micul dejun, astfel încât copiii să nu întârzie la şcoală. În dimineaţa aceea, de fiecare dată când Gigi deschidea gura să spună ceva, Bunny o întrerupea. În final, exasperată, Gigi şi-a aruncat furculiţa. „Mama!” a exclamat ea. „Ascultându-l pe Bunny, mirosindu-l pe Franklin şi uitându-mă la tine, îţi spun că nu mi-e foame!”

Copiii familiei Graham au crescut neştiind de singurătatea mamei lor şi de străduinţele sale pentru a administra casa când tatăl lor era plecat.

„Nu cred că a vorbit vreodată despre plecările lui”, a scris Franklin în cartea lui , „Rebel With a Cause”. Ştiam că predica, dar credeam că toţi taţii erau plecaţi pentru multă vreme. Este ceva cu care am crescut. Era întotdeauna optimistă şi ne spunea mereu maxima aceasta: „Ia cât de puţin din tot ce pleacă şi cât mai mult din tot ce vine”.

Ruth stropea viaţa cu umor şi observaţii. „Nu m-am gândit niciodată la divorţ”, a spus ea odată. „Crimă, da, dar nu divorţ”. Încă din copilărie, era cunoscută ca fiind răutăcioasă. O urmărea pe sora ei Rosa cu un gândac mort în China, sau punea pocnitori sub uşa lui Franklin ca să-l trezească, se pare că şi ea credea precum tatăl ei credea despre creştini, că aceştia sunt încruntaţi şi pesimişti. Chiar membrii din echipa lui Billy ştiau de năzbâtiile lui Ruth. Odată a luat pastilele de dormit ale lui Grady Wilson din Asociaţia Evanghelistică şi a umplut capsulele cu muştar.

Când Billy a venit acasă, Ruth a încercat să fie calmă şi relaxată. Şi-a păstrat programul flexibil şi şi-a făcut timp să-l ajute să caute ilustraţii pentru predici, să scrie cărţi şi să creeze scenarii pentru programul de la radio „Ora deciderii”.

Ruth l-a sprijinit pe Billy în misiune şi abilitatea ei de a administra casa a ajutat-o să câştige respectul echipei lui Billy. „Dacă nu era Ruth, Billy Graham nu era cel pe care îl vedem acum”, a spus Billy asistentului sau T.W. Wilson.

Nimeni nu a respectat-o pe Ruth mai mult decât Billy. „Ce am pierdut!” a scris în „Just As I Am”, autobiografia sa, „şi ce a pierdut Ruth pentru ca nu m-a avut acolo să o ajut. De fiecare dată când ajungeam acasă aveam parte de un curs intensiv de agonie şi extaz parental. Dacă Ruth nu era convinsă că Dumnezeu a chemat-o să împlinească acea parte din parteneriatul nostru şi nu s-ar fi sprijinit constant în Cuvântul Domnului pentru ghidare şi Harul Său pentru putere, nu văd cum am fi supravieţuit”.

Un evanghelist acasă.

Ruth căuta oportunităţi de misiune pentru ea în Montreat. „Dacă vedea pe cineva în nevoie sau oricine suferea, ar fi căutat acea persoana”, spunea Dorothy Thielman, al cărui soţ, Calvin Thielman, era pastor în biserica unde mergea familia Graham.

Tracy Tailor Bailey, manager de conferinţă la Conferinţa Centrului din Montreat, a spus că în 1993, după ce soţul ei a murit într-un accident de maşină, Ruth a invitat-o pe Bailey şi pe cei trei copii ai ei în casa Graham. „A fost ca şi cum m-aş fi dus în casa bunicii”, a spus Bailey. „A pregătit o cină pentru copii, iar apoi s-a jucat cu copiii. A luat lucruri din casă şi le-a ascuns, apoi i-a pus pe copii să le caute, având fiecare câte o listă. Am găsit toate lucrurile de pe listă şi m-am simţit foarte bine privind asta.”

Tong şi Sear Mei Chhays, proprietarii restaurantului chinez favorit al lui Ruth, a vorbit despre bunătatea lui Ruth. Când au venit în Statele Unite din Cambodgia acum 28 de ani, au fost sponsorizaţi de Biserica Prezbiteriană din Montreat, biserica la care familia Graham mergea. Fratele lui Sear Mei, a fost sponsorizat de Black Mountain Presbyterian şi cele două biserici au colaborat pentru a cumpăra o casă familiei Chhays. Tong spunea cu lacrimi în ochi cum a aflat, mai târziu, că plata a fost făcută de Ruth. „A fost ca o mamă pentru mine”, a adăugat Sear Mei.

„Ea are inima unui evanghelist”, a spus fata ei Anne într-un interviu în anul 2002. „Deşi adesea darul ei este umbrit adesea de darul tatălui meu, darul mamei mele este adesea folosit în beneficiul celor din jur. Cea mai mare dorinţă a ei este ca cei din jur să Îl cunoască pe Hristos într-un mod personal şi intim. Tatăl meu predică la milioane de oameni, şi atinge mii de oameni; mama mea vorbeşte la oameni, iubindu-i rând pe rând.”

La începutul anilor 1070, când copiii Graham au crescut, Ruth a condus , într-o zi, şcoala duminicală din campusul colegiului Montreat, unde fiul ei Franklin a fost student. Prietenul lui Franklin Preston Parrish a venit la curs împreună cu alţi 150 de studenţi, Ruth a avut un mare interes faţă de Parrish, un nou creştin, invitându-l ocazional la cină şi dându-i diferite munci în jurul casei.

„Ruth a avut întotdeauna un ochi bun pentru a încuraja oamenii şi a-i ajuta să vină la Dumnezeu,” a spus Parrish. „Ea ar fi aşteptat ca Dumnezeu să îi îndrepte şi apoi îi încuraja şi îi ajuta să crească. Cred că a văzut aceasta în mine, un nou, tânăr, zelos creştin, care nu a ştiut nimic, dar în care Dumnezeu a pus un pic de potenţial pentru ceva anume.”

Ruth i-a cerut lui Parrish să se roage împreună cu ea ca Franklin să îşi predea viaţa în mâna lui Hristos, şi, curând după, Franklin a făcut aceasta, începând de jos a devenit astfel capul celor de la BGEA şi conducătorul unei agenţii evanghelice Samaritan Purse. Parrish, un pastor în formare şi acum vice – preşedintele la BGEA, a spus Ruth încurajându-l la începutul anilor de credinţă şi căsnicie care a avut un mare impact asupra misiunii lui.

„Ea a avut în vremea aceea un băiat care o făcea să îşi smulgă părul din cap, aşa că ea a ştiut cum să facă faţă unui copil răzvrătit,” a spus el. „Ruth îţi dădea o viziune despre cum ai putea să creşti în Cuvântul Domnului, şi nu puteai să fii cu ea şi să nu prinzi această viziune. Memorarea Scripturii nu era doar o disciplină spirituală. Pentru ea era ca şi a respira şi , de aceea, se adâncea tot mai tare în citirea ei.”

Este rândul meu

Având copiii mari şi căsătoriţi, Ruth era liberă să ofere marea ei dragoste pentru scris. Deşi era nevastă a unuia dintre cei mai cunoscuţi evanghelişti, a se promova nu era motivul ei. Încă din copilărie, ea folosea scrisul pentru a-şi exprima emoţiile pe care nu şi le putea exprima faţă de alţi oameni. În 1975, imediat după ce şi-a publicat prima carte de poezii, „Sitting by My Laughing Fire,” ea a scris editorului Sherwood Wirt de la revista Decision, „Am fost foarte ruşinată şi timidă faţă de aceste poeme, dar acum m-am decis brusc, pur şi simplu nu sunt bune de nimic! Dacă exprima ceva prin ce eu am trecut, sau despre ce am simţit când altcineva a trecut prin ceva, nu contează cu adevărat chiar dacă celorlalţi din jur le place.”

Secretara lui Ruth, Evelin Freeland a spus, „Ori de câte ori primea invitaţie să vorbească despre materialele ei, răspunsul ei a fost mereu acelaşi, „Scrisul meu este pentru misiune.”

Ruth scria pentru a încuraja noii creştini, mama unui fiu risipitor, sufletul pierdut care nu l-a găsit încă pe Salvator – oameni din toate drumurile vieţii.

Poezia ei era practică, reflectând o viaţă de singurătate şi probleme, dar umplută de credinţă în Dumnezeu. Uneori capricioasă, adesea se ducea în frumuseţea munţilor şi pădurilor de la casa ei din Blue Ridger Mountains. Cărţile ei „It’s My turn” şi „Legacy of a Pack Rat” erau umplute cu capitole scurte şi comunicate biblice de adevăr şi încurajare din anii ei de soţie, mamă şi creştin. Ea le stropea cu o varietate de citate vechi şi contemporane, dar de asemenea şi cu puţin umor. „Nicio persoană nu este absolut nefolositoare,” spunea ea , referindu-se la oamenii neagreabili. „Unul poate întotdeauna folosi ca şi un exemplu teribil”.

În scrisul ei despre familia şi viaţa ei, Ruth nu a ezitat să îşi dezvăluie slăbiciunile. Mulţi care i-au citit coloanele în Decision i-au scris să îi mulţumească pentru sfaturile ei cu picioarele pe pământ: „De fiecare dată când citesc ceva scris de ea, simt de parcă mi-ar vorbi direct mie”, a scris o femeie. „Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ea, şi dorinţa ei de a fi folosită în lucrarea lui Dumnezeu.”

Cel mai bun an

În 1974 în timp ce făcea o ţeavă diapozitiv pentru nepoţii ei la casa lui Gigi din Wisconsin, Ruth a căzut şi a suferit răni grave, probleme la spate şi la şolduri , care i-au limitat activitatea pentru tot restul vieţii ei. Dar, în timp ce corpul ei încetinea şi era adesea în durere, spiritul ei rămânea vibrant şi încurajator.

„Am fost atât de impresionată” a spus Dorothy Thielman într-o vizită la casa Graham. „Aproape că era legată de pat, dar ea îşi menţinea spiritul ei dulce şi nu se plângea şi susţinea că tot ce Dumnezeu a îngăduit în viaţa ei era pentru gloria Lui şi pentru binele ei. Acesta era modul ei de gândire şi aşa era ea.”

Într-un final vederea lui Ruth s-a diminuat, dar ea continua să trimită scrisori prietenilor şi continua să lucreze la scrisul ei cu ajutorul fiicei ei Gigi şi prieteni ca şi Kerri Bruce, asistentul ei executiv. Şi cum încuraja ea pe alţii să înfrunte restricţiile inevitabile ale îmbătrânirii, ea se ruga – pentru Billy şi lucrarea lui de misiune, pentru familia ei şi prieteni, şi pentru mulţi alţi oameni pe care ea i-a cunoscut în anii care au trecut.

Chiar în anii care au trecut, dragostea lui Billy şi Ruth era evidentă – în felul în care se tachinau unul pe celălalt şi în felul în care ochii lor se luminau când erau împreună, au spus copiii lor. La aniversarea a 60 de ani de căsătorie, în 13 august 2003, Ruth şi-a amintit de primii lor ani. „Erau câteva reglări, acomodări de făcut la începutul primilor ani, dar s-au dovedit a fi foarte bine reglate acum.”

Billy a numit relaţia lor un roman. „Avem o relaţie mai bună acum”, a adăugat el. „Ne uităm unul la altul în ochi şi ne atingem unul pe altul. Devine din ce în ce mai bine pe măsură ce îmbătrâneşti. Secretul este Domnul Isus Cristos – să Îl avem ca centru al vieţii noastre.”

Traducere de Sunamita Venciunca
Sursa: Stiri Crestine.ro

LECTORAT CU PARINTII - SFATURI PENTRU PARINTI …DE LA COPIII LOR - de Miorita Sateanu

1. Nu ma rasfata. Stiu foarte bine ca nu mi se cuvine tot cea ce cer. Dar totusi incerc: imi place sa fiu alintat, dragalit, sarutat; sa primesc tot cea ce vreau; sa fac mereu numai ce vreau si ce-mi place; sa nu ma certe nimeni pentru nimic; sa fiu mereu in atentia tuturor; sa fiu laudat mereu pentru orice fleac.

2. Nu-ti fie teama sa fii ferm cu mine. Asta ma aseaza la locul meu. Daca copilul merita sa fie certat, pedepsit, atunci nu ezita, trebuie sa primeasca pedeapsa. Daca pentru o greseala se spune NU este bine ce a facut, NU primeste jucarie, NU primeste bani, NU pleaca la joaca – atunci acest NU sa nu se transforme in DA. Trebuie sa stie cand este DA si cand este NU. Sa stie ce i se permite si ce NU. Sa-si cunoasca lungul nasului.

3. Nu folosi forta cu mine. Asta ma obisnuieste cu ideea ca numai forta conteaza. Voi face ceace vrei numai daca ma bati si numai dupa bataie voi fi ascultator. Daca nu-mi explici de ce ma-i batut, nu voi intelege de ce . Voi avea sentimentul ca nu ma iubesti si voi incerca sa ma razbun facand in continuare rele si neascultandu-te.

4. Nu fii inconsecvent. Asta ma pune in incurcatura si ma face sa incerc sa scap nepedepsit. Pentru aceiasi greseala trebuie pedepsit cu o pedeapsa identica - la fel. Nu se poate odata ierta si alta data pedepsi. Nu va intelege nimic, cand a gresit si cand Nu.

5. Nu-mi face promisiuni. S-ar putea sa nu le poti realiza, indeplini. Asta ma face sa-mi pierd increderea in tine. Nu-i face promisiuni pentru note bune, pentru excursii, haine de “marca.” Te va bate la cap pana le vei indeplini chiar daca nici nu merita s-au nu are nevoie de haine, prajituri sau alte cadouri.

6. Nu raspunde provocarilor mele atunci cand spun sau fac lucruri care te supara. Voi incerca atunci sa obtin mai multe victorii. Nu-i replica cu vorbe urate, injuraturi, dracuiri, trantit de obiecte, trantit de usi, manifestari de revolta momentana, rabufniri de furie. Va fi fericit ca a reusit sa te invinga.

7. Nu te supara prea tare cand iti spun “te urasc.” Nu cred ce spun, nu este adevarat, dar vreau sa te fac sa-ti para rau pentru ce mi-ai facut. Fiind pedepsit, copilul spune vorbe dure, urate, poate si triviale. Este modului lui de a se revolta, de a riposta fata de pedeapsa. Pentru ca nu recunoaste ca a gresit, a facut rele, trebuie sa existe o explicatie: care este gresala, de ce a facut-o si de ce trebuie sa fie pedepsit.

8. Nu ma face mai mic decat sunt. Voi incerca sa-ti dovedesc contrariul, purtandu-ma ca o persoana”importanta.” Copiii se simt foarte mandri cand sunt”bagati in seama.” Cand se discuta cu ei despre problemele lor. Cand li se incredinteaza sa faca mici servicii. Cand li se cere parerea despre o problema de familie, despre o informatie, un zvon. Cand li se cere un sfat privind rezolvarea problemelor lor. Cand li se da atentie si nu sunt alungati din camera atunci cand sosesc musafiri. Altfel fac lucruri cu care sa atraga atentia asupra lor si de multe ori acestea sunt total contrar modului lui de comportament obisnuit, zilnic. Dar dorinta de a fi “bagat in seama” este foarte puternica mai ales daca a fost jignit ca este prea mic pentru a fi alaturi de cei mari.

9. Nu face in locul meu nimic din cea ce as putea face singur. Asta ma face sa ma simt ca un copil mic si voi continua sa te folosesc in serviciul meu. Copiilor trebuie sa li se incredinteze cateva sarcini concrete din casa: aerisit camera, facut patul, pus la loc obiectele folosite, pus in dulap obiectele de imbracaminte, facut ordine in sertarul de carti si caiete, dus gunoiul, facut mici cumparaturi (daca ABC este aproape de casa), pus la spalat imbracamintea murdara, debarasat masa de tacamuri si resturi menajere dupa ce s-a servit pranzul sau cina, sa supravegheze un copil mai mic. Trebuie obisnuit copilul de la varste mici, cu deviziunea muncii in familie ca sa stie fiecare membru – in special fiecare copil - ce sarcini personale are.

10. Nu-mi menaja relele obiceiuri, acorda-mi cat mai multa atentie. Altfel nu faci decat sa ma incurajezi sa le continui. Este mai usor pentru copii sa-si insuseasca niste “obiceiuri rele”, mai ales daca nu le vede nimeni, nu le face nimeni observatie, nu intereseaza pe nimeni ce face si unde este copilul. Parintii sunt ocupati cu treburile lor, cu necazurile lor si NU dau atentie la viata zilnica a copilului, la preocuparile lui, la greselile si prostiile pe care le face. Copiii au mare nevoie de atentia pe care trebuie sa o primeasca de la parinti. Neatentionarea la timp a copilului pentru prostia pe care a facut-o, il motiveaza sa faca mereu la fel, poate el nici nu-si da seama ca face greseli. Dar poarte le face intentonat ca sa atraga atentia asupra lui. Chiar daca aceasta atentie se transforma in predeapsa, pentru cele facute.

Va marturisesc ca aceste sfaturi sunt foarte utile, le-am experimentat cu nepotii mei. Poate daca le cunosteam cu cativa ani inainte, atunci cand copiii mei erau mici si aveau mare nevoie de o relatie, de dirijarea educatie lor, bazata pe aceste sfaturi poate ca evitam multe comflicte, multe suparari atat din partea mea pentru comportamentul lor mai putin bun si ii scuteam si pe ei de perioade de tristete, poate de pedepse, de plans si mai ales de durerea din sufletul lor, ca eu ca mama nu ii inteleg.

Incercati sa retineti sfatul meu, incercati sa acordati linistea sufletului copiilor si nepotilor dumneavostra. Au mare nevoie de dragostea dumeavoastra si de respectarea dorintelor lor pentru a asigura o armonie in familie.

Sursa: AFR

Pentru toti tatii care se simt vinovati

Zic şi eu aşa cum spunea un prieten atunci când l-am întrebat ce înseamnă să fii tată bun: noi taţii nu suntem taţi buni. Trăim tot timpul cu sentimentul de vină că am fi putut face mai mult pentru copii.

Pretextul pentru poezia următoare e faptul că alaltăieri a fost ziua tatălui în State. Ştiu, halal scuză! Staţi liniştiţi, poezia nu-mi aparţine!

Vă rog…

Dacă-ar avea părinţii ochi să vadă
Şi sufletul le-ar fi mereu atent,
În ochii pruncilor cu viaţă fadă
Ar descifra mesajul cel urgent:
“Vă rog, iubiţi-mă inteligent!”

Nu glume, nici minciuni – bomboane-amare,
Nu vreau bunici şi nici televizor;
Nu-mi trebuie nici lux, nici îmbuibare;
Puţin îmi pasă de trăiesc sau mor
Dar vreau să fiu al vostru, nu al lor!

Eu ştiţi c-aveţi profesii elevate,
Că sunteţi la curent cu date noi,
C-aveţi servici ca eu să am de toate,
Dar fiindcă vă iubesc pe amândoi
Vă spun: “Eu am nevoie doar de voi!”

Aş vrea cca jucărie ochii mamei
Nu ochii-ndepărtaţi ai unui unchi
Cand ne-ntâlnim atraşi de glasul foamei
Şi nu pot sta la tata pe genunchi
Mă simt ca o mlădiţă fără trunchi.
…
Romulus Chelbegean

Găsită pe coperta cărţii Adevărata iubire pentru copii (How to realy love your child) de Ross Campbell
Nu e capodoperă a poeziei, ştiu, dar ca tată înţeleg exact despre ceea ce vorbeşte.

Sursa: CHESTIUNI.INFO