Focus on the family a avut o emisiune ieri – despre copiii surzi. N-am ascultat chiar de la inceput asa ca unele amanunte le-am putut doar intelege din restul discutiei. Era un tata care povestea despre fiica lui de 5 ani care era surda. Ne descria el frustrarea pe care o avea ca nu poate sa comunice cu fiica lui asa cum ar fi vrut.
Au cautat el si sotia lui o scoala pentru surzi si scoala era la 3 ore distanta de unde locuiau. Au incercat ei sa gaseasca de lucru in zona aia, dar n-au reusit . Si-au dus fetita la scoala…si au trebuit sa o lase acolo de luni pina vineri; si povestea omul cu glasul tremurind cum a inteles ca micuta lui s-a simtit abandonata- dar nu avea ce altceva sa faca.
In afara de chestiile astea marunte, dar dureroase, pe care le intimpina o familie cu un copil care este diferit de ceilalti copii, dadea el niste statistici. De pilda, dintre parintii copiilor surzi, doar 10 % pot comunica cu copiii lor. Dintre acestia doar 2 % din tati invata limba semnelor si 8% dintre mame. Este absolut tragic – cind te gindesti la numarul mic de parinti care nu pot sa aiba o discutie intima cu copiii lor.
O alta problema – bisericile nu sint echipate cu materialele si serviciile necesare ca sa se adreseze surzilor. Din totalul de oameni surzi, spunea el…doar 2% il cunosc pe Isus Christos ca Domn si Mintuitor. Daca o biserica are un translator pentru surzi, chiar si acolo nu exista o partasie si o societate a celor care nu aud- pentru ca si ei ar trebui sa aiba undeva un grup in care sa se simta bine. Cum ei nu “aud” decit in fata lor…amestecati cu restul lumii, li se pare adesea ca oamenii vorbesc despre ei. Noi putem vorbi si sa ne uitam in alta parte fara sa ne gindim la altceva…ochii se duc aiurea uneori peste lucruri si oameni. Dar surzii se uita la gura si la semnele cu care vorbesc si nu pot intelege atitudinea noastra prea bine.
Povestea el ca, in dorinta de a gasi tot ce putea gasi in ajutorul fiicei lui surde, pe linga ca a invata limba semnelor, a vizitat o facultate pentru surzi si era in cautarea unor casete cu povesti religioase pentru copiii surzi- dar n-a gasit nicaieri. Asa ca s-a dus o statie de TV si a incercat sa creeze programe pentru surzi. Povestea ca atunci cind a vizitat facultatea (nu-mi amintesc unde era- undeva prin Sud- pentru surzi) una dintre doamnele care l-a intilnit pe coridor si care avea o functie in conducerea facultatii, stind de vorba cu el, spunea ca in 15 ani de cind lucra ea acolo, el era doar al doilea tata care s-a aventurat cu fiica lui sa viziteze aceasta institutie.
Dupa mai multe straduinte, reuseste sa scoata ceva filmulete pentru copiii surzi. Vizitind o biserica mai tirziu si vorbind despre acest subiect atit de drag inimii lui, a fost acostat la urma de o familie care era evident aveau o fetita surda. Ei beneficiasera de o astfel de caseta si i-au putut da citeva amanunte foarte emotionale despre impactul pe care aceasta caseta a avut-o asupra fetitei lor.
Ei spuneau ca in fiecare seara se rugau impreuna la masa…si ca fetita lor se ruga – in felul ei si ea. Dar nu se ruga singura niciodata. Dupa ce a vizionat insa caseta, a venit la e si le-a spus foarte surprinsa…”Voi stiti ca si Dumnezeu intelege limba mea - limba semnelor)?” Asta pentru ca pina in acel moment ea nu a realizat ca Dumnezeu poate sa o inteleaga fara sa rosteasca cineva ceea ce ea spune prin semne.
Avem copii care vad si aud si avem asa un timp dificil sa ii facem sa ne intelaga, sau sa le explicam despre Dumnezeu. Imi imaginez doar cit de greu este sa transmiti informatii si ginduri atit de subtile si pline de inteles – unui surd - cind ai la dispozitie un numar restrins de semne- si devine atit de greu sa descrii altceva in afara obiectelor- sa descrii emotii, stari sufletesti…dragostea infinita a Lui Dumnezeu…
……………….
Daca un parinte al unui copil surd invata o limba noua doar ca sa comunice cu copilul lui, ma intreb de ce unii dintre noi nu facem mai multe eforturi cu copiii nostri care vad si aud…Sau avem toate mijloacele sa putem sa comunicam cu ei…dar ne cheltuim timpul cu altceva? Subiect de pus pe…ginduri…
Sursa: AICI
Au cautat el si sotia lui o scoala pentru surzi si scoala era la 3 ore distanta de unde locuiau. Au incercat ei sa gaseasca de lucru in zona aia, dar n-au reusit . Si-au dus fetita la scoala…si au trebuit sa o lase acolo de luni pina vineri; si povestea omul cu glasul tremurind cum a inteles ca micuta lui s-a simtit abandonata- dar nu avea ce altceva sa faca.
In afara de chestiile astea marunte, dar dureroase, pe care le intimpina o familie cu un copil care este diferit de ceilalti copii, dadea el niste statistici. De pilda, dintre parintii copiilor surzi, doar 10 % pot comunica cu copiii lor. Dintre acestia doar 2 % din tati invata limba semnelor si 8% dintre mame. Este absolut tragic – cind te gindesti la numarul mic de parinti care nu pot sa aiba o discutie intima cu copiii lor.
O alta problema – bisericile nu sint echipate cu materialele si serviciile necesare ca sa se adreseze surzilor. Din totalul de oameni surzi, spunea el…doar 2% il cunosc pe Isus Christos ca Domn si Mintuitor. Daca o biserica are un translator pentru surzi, chiar si acolo nu exista o partasie si o societate a celor care nu aud- pentru ca si ei ar trebui sa aiba undeva un grup in care sa se simta bine. Cum ei nu “aud” decit in fata lor…amestecati cu restul lumii, li se pare adesea ca oamenii vorbesc despre ei. Noi putem vorbi si sa ne uitam in alta parte fara sa ne gindim la altceva…ochii se duc aiurea uneori peste lucruri si oameni. Dar surzii se uita la gura si la semnele cu care vorbesc si nu pot intelege atitudinea noastra prea bine.
Povestea el ca, in dorinta de a gasi tot ce putea gasi in ajutorul fiicei lui surde, pe linga ca a invata limba semnelor, a vizitat o facultate pentru surzi si era in cautarea unor casete cu povesti religioase pentru copiii surzi- dar n-a gasit nicaieri. Asa ca s-a dus o statie de TV si a incercat sa creeze programe pentru surzi. Povestea ca atunci cind a vizitat facultatea (nu-mi amintesc unde era- undeva prin Sud- pentru surzi) una dintre doamnele care l-a intilnit pe coridor si care avea o functie in conducerea facultatii, stind de vorba cu el, spunea ca in 15 ani de cind lucra ea acolo, el era doar al doilea tata care s-a aventurat cu fiica lui sa viziteze aceasta institutie.
Dupa mai multe straduinte, reuseste sa scoata ceva filmulete pentru copiii surzi. Vizitind o biserica mai tirziu si vorbind despre acest subiect atit de drag inimii lui, a fost acostat la urma de o familie care era evident aveau o fetita surda. Ei beneficiasera de o astfel de caseta si i-au putut da citeva amanunte foarte emotionale despre impactul pe care aceasta caseta a avut-o asupra fetitei lor.
Ei spuneau ca in fiecare seara se rugau impreuna la masa…si ca fetita lor se ruga – in felul ei si ea. Dar nu se ruga singura niciodata. Dupa ce a vizionat insa caseta, a venit la e si le-a spus foarte surprinsa…”Voi stiti ca si Dumnezeu intelege limba mea - limba semnelor)?” Asta pentru ca pina in acel moment ea nu a realizat ca Dumnezeu poate sa o inteleaga fara sa rosteasca cineva ceea ce ea spune prin semne.
Avem copii care vad si aud si avem asa un timp dificil sa ii facem sa ne intelaga, sau sa le explicam despre Dumnezeu. Imi imaginez doar cit de greu este sa transmiti informatii si ginduri atit de subtile si pline de inteles – unui surd - cind ai la dispozitie un numar restrins de semne- si devine atit de greu sa descrii altceva in afara obiectelor- sa descrii emotii, stari sufletesti…dragostea infinita a Lui Dumnezeu…
……………….
Daca un parinte al unui copil surd invata o limba noua doar ca sa comunice cu copilul lui, ma intreb de ce unii dintre noi nu facem mai multe eforturi cu copiii nostri care vad si aud…Sau avem toate mijloacele sa putem sa comunicam cu ei…dar ne cheltuim timpul cu altceva? Subiect de pus pe…ginduri…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu