Misiunea lui Billy s-a extins, iar în ianuarie 1945 el a părăsit păstoria pentru a deveni primul evanghelist de Tineret pentru Hristos, în misiune pentru tineri şi pentru oamenii serviciului militar. Acesta a fost doar începutul dificultăţilor pentru cuplu. În timpul primilor ani, înaintea de naşterea copiilor, Ruth călătorea cu Billy de fiecare dată când bugetul le permitea.Adesea, ea consilia şi se ruga cu cei care răspundeau chemării lui Hristos. Ea a avut, mai ales, o tragere de inimă pentru cei care se luptau să supravieţuiască şi ar fi scris anchetatorilor ani de zile. Dar copiii au început să vină, iar Cruciadele începeau şi ele să crească. Ruth a apreciat cuvintele soţiei lui Cliff Barrows, evanghelistul lui Billy.
Soţia lui Cliff, spunea că ea a călătorit cu soţul ei la întâlnirile evanghelice pentru că asta este ceea ce el a vrut. „Dar copiii mei sunt pe drumul spre iad”, a spus ea lui Cliff şi Billie, plângând. Ea l-a încurajat pe Billie să stea acasă şi să-şi crească copiii, decât să călătorească alături de Cruciade. Billie i-a spus lui Ruth despre aceasta conversaţie.
Ruth şi-a asumat responsabilitatea de a administra casa lui Graham, dându-i lui Billy libertatea de a călători şi predica oriunde l-ar chema Dumnezeu.
Înainte de naşterea primului copil, Gigi, în septembrie 1945, Billy şi Ruth s-au mutat din Illinois în Montreat, N.C. unde s-au stabilit părinţii lui Ruth, după ce au părăsit China. Familia Graham a locuit cu familia Bell, părinţii lui Ruth, până ce aceştia şi-au cumpărat o casă pe aceeaşi stradă, cu puţin înainte de a se naşte Anne, fiica lor. Ruth (denumita „Bunny” în copilărie) a mai născut pe Franklin şi pe Ned în următorii ani. La sfârşitul anului 1940, misiunea lui Billy a crescut incluzând campanii şi radio, care au condus la integrarea lui Billy Graham în Asociaţia Evangheliştilor, în 1950.
În loc să se plângă că stă în spate, Ruth se străduia să facă din casa lor un adăpost pentru Billy, atunci când el nu călătorea. Atunci când casa lor era plină de turişti curioşi, ea a luat problema în mâini şi a făcut planurile pentru a construi „Little Piney Cove”, o casă de munte construită din cabine de lemn abandonate. Încă de la început, a preluat controlul proiectului, mergând atât de departe, încât a făcut un împrumut pentru a cumpăra o proprietate, când Billy era în California. Când casa a fost terminată, ea a adus în ea comori din munţi sau din călătoriile ei.
Jean Wilson, un prieten din Regatul Unit, îşi aduce aminte cum Ruth caută în cărţile creştine vechi din casa ei: „Aceasta este cea mai mare amintire a mea despre ea” – toate colecţiile pe care ea le păstra. Era un pachet mare de „şobolani” cum îşi spunea ea. Cuplul adesea vizita librăriile de mâna a doua din Anglia şi, dacă Ruth găsea o carte pe care o vroia, se năpustea asupra ei, spunea Wilson. „Se punea pe genunchi pentru a căuta în raftul cel mai jos , sau pe o scară pentru a ajunge pe rafturile cele mai înalte, în aceste foarte vechi librării. …aş fi sfârşit doar cu o maşină plină de cărţi.”
În timp ce Ruth făcea afaceri cu arhitecţi şi constructori, mobilând casa, reparând şi extinzând, a crescut şi cinci copii, care nu erau îngeri, aşa cum unii ar crede, – şi şi-a ajutat părinţii la bătrâneţe. Crescându-şi copiii când tatăl lor era plecat luni de zile, s-a dovedit a fi o provocare. Când era întrebată cum se descurca, răspundea: „Pe genunchii mei”. Încercarea ei din fiecare dimineaţă de a spune că se descurcă este o poveste pe care orice mamă ar înţelege-o. „Aceasta a fost una din nopţile agitate şi nedormite”, a scris în cartea ei „It’s My Turn”.
„Fără să mă mai coafez sau să iau o pauză pentru un machiaj, m-am grăbit sa-mi iau halatul de baie, l-am ridicat pe Franklin din pat, fără să-l mai schimb şi l-am pus în scaunul lui înalt. M-am grăbit să pun repede masa pentru micul dejun, astfel încât copiii să nu întârzie la şcoală. În dimineaţa aceea, de fiecare dată când Gigi deschidea gura să spună ceva, Bunny o întrerupea. În final, exasperată, Gigi şi-a aruncat furculiţa. „Mama!” a exclamat ea. „Ascultându-l pe Bunny, mirosindu-l pe Franklin şi uitându-mă la tine, îţi spun că nu mi-e foame!”
Copiii familiei Graham au crescut neştiind de singurătatea mamei lor şi de străduinţele sale pentru a administra casa când tatăl lor era plecat.
„Nu cred că a vorbit vreodată despre plecările lui”, a scris Franklin în cartea lui , „Rebel With a Cause”. Ştiam că predica, dar credeam că toţi taţii erau plecaţi pentru multă vreme. Este ceva cu care am crescut. Era întotdeauna optimistă şi ne spunea mereu maxima aceasta: „Ia cât de puţin din tot ce pleacă şi cât mai mult din tot ce vine”.
Ruth stropea viaţa cu umor şi observaţii. „Nu m-am gândit niciodată la divorţ”, a spus ea odată. „Crimă, da, dar nu divorţ”. Încă din copilărie, era cunoscută ca fiind răutăcioasă. O urmărea pe sora ei Rosa cu un gândac mort în China, sau punea pocnitori sub uşa lui Franklin ca să-l trezească, se pare că şi ea credea precum tatăl ei credea despre creştini, că aceştia sunt încruntaţi şi pesimişti. Chiar membrii din echipa lui Billy ştiau de năzbâtiile lui Ruth. Odată a luat pastilele de dormit ale lui Grady Wilson din Asociaţia Evanghelistică şi a umplut capsulele cu muştar.
Când Billy a venit acasă, Ruth a încercat să fie calmă şi relaxată. Şi-a păstrat programul flexibil şi şi-a făcut timp să-l ajute să caute ilustraţii pentru predici, să scrie cărţi şi să creeze scenarii pentru programul de la radio „Ora deciderii”.
Ruth l-a sprijinit pe Billy în misiune şi abilitatea ei de a administra casa a ajutat-o să câştige respectul echipei lui Billy. „Dacă nu era Ruth, Billy Graham nu era cel pe care îl vedem acum”, a spus Billy asistentului sau T.W. Wilson.
Nimeni nu a respectat-o pe Ruth mai mult decât Billy. „Ce am pierdut!” a scris în „Just As I Am”, autobiografia sa, „şi ce a pierdut Ruth pentru ca nu m-a avut acolo să o ajut. De fiecare dată când ajungeam acasă aveam parte de un curs intensiv de agonie şi extaz parental. Dacă Ruth nu era convinsă că Dumnezeu a chemat-o să împlinească acea parte din parteneriatul nostru şi nu s-ar fi sprijinit constant în Cuvântul Domnului pentru ghidare şi Harul Său pentru putere, nu văd cum am fi supravieţuit”.
Un evanghelist acasă.
Ruth căuta oportunităţi de misiune pentru ea în Montreat. „Dacă vedea pe cineva în nevoie sau oricine suferea, ar fi căutat acea persoana”, spunea Dorothy Thielman, al cărui soţ, Calvin Thielman, era pastor în biserica unde mergea familia Graham.
Tracy Tailor Bailey, manager de conferinţă la Conferinţa Centrului din Montreat, a spus că în 1993, după ce soţul ei a murit într-un accident de maşină, Ruth a invitat-o pe Bailey şi pe cei trei copii ai ei în casa Graham. „A fost ca şi cum m-aş fi dus în casa bunicii”, a spus Bailey. „A pregătit o cină pentru copii, iar apoi s-a jucat cu copiii. A luat lucruri din casă şi le-a ascuns, apoi i-a pus pe copii să le caute, având fiecare câte o listă. Am găsit toate lucrurile de pe listă şi m-am simţit foarte bine privind asta.”
Tong şi Sear Mei Chhays, proprietarii restaurantului chinez favorit al lui Ruth, a vorbit despre bunătatea lui Ruth. Când au venit în Statele Unite din Cambodgia acum 28 de ani, au fost sponsorizaţi de Biserica Prezbiteriană din Montreat, biserica la care familia Graham mergea. Fratele lui Sear Mei, a fost sponsorizat de Black Mountain Presbyterian şi cele două biserici au colaborat pentru a cumpăra o casă familiei Chhays. Tong spunea cu lacrimi în ochi cum a aflat, mai târziu, că plata a fost făcută de Ruth. „A fost ca o mamă pentru mine”, a adăugat Sear Mei.
„Ea are inima unui evanghelist”, a spus fata ei Anne într-un interviu în anul 2002. „Deşi adesea darul ei este umbrit adesea de darul tatălui meu, darul mamei mele este adesea folosit în beneficiul celor din jur. Cea mai mare dorinţă a ei este ca cei din jur să Îl cunoască pe Hristos într-un mod personal şi intim. Tatăl meu predică la milioane de oameni, şi atinge mii de oameni; mama mea vorbeşte la oameni, iubindu-i rând pe rând.”
La începutul anilor 1070, când copiii Graham au crescut, Ruth a condus , într-o zi, şcoala duminicală din campusul colegiului Montreat, unde fiul ei Franklin a fost student. Prietenul lui Franklin Preston Parrish a venit la curs împreună cu alţi 150 de studenţi, Ruth a avut un mare interes faţă de Parrish, un nou creştin, invitându-l ocazional la cină şi dându-i diferite munci în jurul casei.
„Ruth a avut întotdeauna un ochi bun pentru a încuraja oamenii şi a-i ajuta să vină la Dumnezeu,” a spus Parrish. „Ea ar fi aşteptat ca Dumnezeu să îi îndrepte şi apoi îi încuraja şi îi ajuta să crească. Cred că a văzut aceasta în mine, un nou, tânăr, zelos creştin, care nu a ştiut nimic, dar în care Dumnezeu a pus un pic de potenţial pentru ceva anume.”
Ruth i-a cerut lui Parrish să se roage împreună cu ea ca Franklin să îşi predea viaţa în mâna lui Hristos, şi, curând după, Franklin a făcut aceasta, începând de jos a devenit astfel capul celor de la BGEA şi conducătorul unei agenţii evanghelice Samaritan Purse. Parrish, un pastor în formare şi acum vice – preşedintele la BGEA, a spus Ruth încurajându-l la începutul anilor de credinţă şi căsnicie care a avut un mare impact asupra misiunii lui.
„Ea a avut în vremea aceea un băiat care o făcea să îşi smulgă părul din cap, aşa că ea a ştiut cum să facă faţă unui copil răzvrătit,” a spus el. „Ruth îţi dădea o viziune despre cum ai putea să creşti în Cuvântul Domnului, şi nu puteai să fii cu ea şi să nu prinzi această viziune. Memorarea Scripturii nu era doar o disciplină spirituală. Pentru ea era ca şi a respira şi , de aceea, se adâncea tot mai tare în citirea ei.”
Este rândul meu
Având copiii mari şi căsătoriţi, Ruth era liberă să ofere marea ei dragoste pentru scris. Deşi era nevastă a unuia dintre cei mai cunoscuţi evanghelişti, a se promova nu era motivul ei. Încă din copilărie, ea folosea scrisul pentru a-şi exprima emoţiile pe care nu şi le putea exprima faţă de alţi oameni. În 1975, imediat după ce şi-a publicat prima carte de poezii, „Sitting by My Laughing Fire,” ea a scris editorului Sherwood Wirt de la revista Decision, „Am fost foarte ruşinată şi timidă faţă de aceste poeme, dar acum m-am decis brusc, pur şi simplu nu sunt bune de nimic! Dacă exprima ceva prin ce eu am trecut, sau despre ce am simţit când altcineva a trecut prin ceva, nu contează cu adevărat chiar dacă celorlalţi din jur le place.”
Secretara lui Ruth, Evelin Freeland a spus, „Ori de câte ori primea invitaţie să vorbească despre materialele ei, răspunsul ei a fost mereu acelaşi, „Scrisul meu este pentru misiune.”
Ruth scria pentru a încuraja noii creştini, mama unui fiu risipitor, sufletul pierdut care nu l-a găsit încă pe Salvator – oameni din toate drumurile vieţii.
Poezia ei era practică, reflectând o viaţă de singurătate şi probleme, dar umplută de credinţă în Dumnezeu. Uneori capricioasă, adesea se ducea în frumuseţea munţilor şi pădurilor de la casa ei din Blue Ridger Mountains. Cărţile ei „It’s My turn” şi „Legacy of a Pack Rat” erau umplute cu capitole scurte şi comunicate biblice de adevăr şi încurajare din anii ei de soţie, mamă şi creştin. Ea le stropea cu o varietate de citate vechi şi contemporane, dar de asemenea şi cu puţin umor. „Nicio persoană nu este absolut nefolositoare,” spunea ea , referindu-se la oamenii neagreabili. „Unul poate întotdeauna folosi ca şi un exemplu teribil”.
În scrisul ei despre familia şi viaţa ei, Ruth nu a ezitat să îşi dezvăluie slăbiciunile. Mulţi care i-au citit coloanele în Decision i-au scris să îi mulţumească pentru sfaturile ei cu picioarele pe pământ: „De fiecare dată când citesc ceva scris de ea, simt de parcă mi-ar vorbi direct mie”, a scris o femeie. „Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ea, şi dorinţa ei de a fi folosită în lucrarea lui Dumnezeu.”
Cel mai bun an
În 1974 în timp ce făcea o ţeavă diapozitiv pentru nepoţii ei la casa lui Gigi din Wisconsin, Ruth a căzut şi a suferit răni grave, probleme la spate şi la şolduri , care i-au limitat activitatea pentru tot restul vieţii ei. Dar, în timp ce corpul ei încetinea şi era adesea în durere, spiritul ei rămânea vibrant şi încurajator.
„Am fost atât de impresionată” a spus Dorothy Thielman într-o vizită la casa Graham. „Aproape că era legată de pat, dar ea îşi menţinea spiritul ei dulce şi nu se plângea şi susţinea că tot ce Dumnezeu a îngăduit în viaţa ei era pentru gloria Lui şi pentru binele ei. Acesta era modul ei de gândire şi aşa era ea.”
Într-un final vederea lui Ruth s-a diminuat, dar ea continua să trimită scrisori prietenilor şi continua să lucreze la scrisul ei cu ajutorul fiicei ei Gigi şi prieteni ca şi Kerri Bruce, asistentul ei executiv. Şi cum încuraja ea pe alţii să înfrunte restricţiile inevitabile ale îmbătrânirii, ea se ruga – pentru Billy şi lucrarea lui de misiune, pentru familia ei şi prieteni, şi pentru mulţi alţi oameni pe care ea i-a cunoscut în anii care au trecut.
Chiar în anii care au trecut, dragostea lui Billy şi Ruth era evidentă – în felul în care se tachinau unul pe celălalt şi în felul în care ochii lor se luminau când erau împreună, au spus copiii lor. La aniversarea a 60 de ani de căsătorie, în 13 august 2003, Ruth şi-a amintit de primii lor ani. „Erau câteva reglări, acomodări de făcut la începutul primilor ani, dar s-au dovedit a fi foarte bine reglate acum.”
Billy a numit relaţia lor un roman. „Avem o relaţie mai bună acum”, a adăugat el. „Ne uităm unul la altul în ochi şi ne atingem unul pe altul. Devine din ce în ce mai bine pe măsură ce îmbătrâneşti. Secretul este Domnul Isus Cristos – să Îl avem ca centru al vieţii noastre.”
Traducere de Sunamita Venciunca
Sursa: Stiri Crestine.ro
