Pomenirile, comemorările sunt sărbătoreşti. Aducerile aminte la răstimpuri regulate îşi au relevanţa lor ceremonială.Chiar dacă nu îmbrăcăm haine festive, chiar dacă nu arborăm un zâmbet sau o mină sărbătorească până dincolo de obraji… ori de tâmple, această pomenire a mamei, a faptelor ei izvorâte dintr-o credinţă încrâncenată, aproape de puritate, se vrea o mărturie in aeternum.
S-au făcut 15 ani de când Ea nu mai e. Însă între ea şi Ezechia s-a creat o legătură vizavi de acest număr.
Când eram copii, anul 2000 ni se părea imposibil de conceput. Atâtea zvonuri apocaliptice ne trecuseră pe lângă urechi! Şi, oricum, ce conta anul 2000, când prezentul nostru era atât de intens, important, adevărat, dens?
Se făcea că în familie se mai născuse un copil. Al treisprezecelea. O fată frumoasă, cu ochii mari, albaştri, căreia părinţii îi dădură un nume de floare primăvăratică… Momentul cel mai interesant era pentru noi când ajungea bebeluşul de la maternitate acasă şi începeam să (re)facem lista preferinţelor. Cine pe cine preferă? Asta însemna că din acel moment urma să ne ocupăm îndeosebi de preferatul nostru: să-l hrănim cu biberonul, să-l scoatem la plimbare, să-l luăm în braţe când plânge, să-i schimbăm scutecele. Era ca un angajament pe termen lung…
Însă nu trecu multă vreme şi preocupările noastre obişnuite suferiră modificări importante. Mami era foarte bolnavă, iar medicii nu îi mai dădeau şanse. Corpul ei era slăbit după atâtea naşteri şi nu se mai putea împotrivi bolii.
Continuare in pagina anexa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu