In sfârşit, acasă

Era una din zilele acelea rare. Ştiţi ce fel de zile. Când m-am trezit din somn dimineaţa, m-am simţit împăcată cu lumea. Aerul era proaspăt şi mirosea a verdeaţă. Era o zi minunată şi totul era bine în lume. Era ziua mea liberă şi chiar ardeam de nerăbdare să mă apuc de curăţenie şi de spălat. Lucrez ca asistentă medicală într-un sanatoriu de îngrijire pe termen lung, cu foarte mulţi pacienţi şi uneori aşteptam cu bucurie acest tip de diversiune pe care ţi-l oferă munca în gospodărie. Nu întotdeauna. Dar din când în când, e o schimbare înviorătoare.

Pe la ora 8 a sunat telefonul. La capătul celălalt al firului am auzit glasul mamei. Era oarecum încordat, instinctiv am bănuit că s-a petrecut ceva rău. Mama era pe punctul de a plânge. A început prin a-mi spune că bunicul, tatăl ei, era îngrozitor de supărat pentru că sanatoriul particular în care fusese admis cu două săptămâni în urmă, nu-l cazase încă în aceeaşi cameră cu bunica. Aşa fusese înţelegerea: urma să împartă camera cu soţia lui. Noi îi promisesem acest lucru, iar el se bazase pe noi.

Continuare in pagina anexa