Cat costa viata mea, mamico?

Zilele trecute m-a sunat Lili, mama lui Robert. M-a intrebat daca pot sa ii dau 10 lei ca nu are ce sa le dea la copii sa manance.

Cand a venit sa ii dau banii, a zis cu lacrimi in ochi: “In Biblie scrie ca copiii Domnului nu isi vor cersi painea, dar eu chiar asta fac acum.” Am incurajat-o si i-am spus ca in Biblie spune sa ne ajutam unii pe altii si ca ea nu este o cersetoare, ci sora mea in Domnul. Am impartit cu ea si mancarea care o mai aveam prin casa, si a plans si mai tare de rusine si durere.

A doua zi a venit iar… nu mi-a cerut nimic, a zis ca are nevoie doar sa vorbeasca cu cineva. Situatia in care se afla e disperata si nu poate dormi noptile, are cosmaruri si singura ei speranta e Dumnezeu.

Continuare in Crestin Total

Prietenia în căsnicie - de George Pordea

Îmi aduc aminte de zilele în care eram la studii într-o ţară străină, într-o şcoală complet nouă pentru mine, interacţionând cu oameni noi. Foarte curând am descoperit că este esenţial să îţi faci prieteni noi din colegii pe care nu îi cunoşti şi despre care nu ştii cum te vor trata, dacă te vor accepta cu plusurile şi cu minusurile tale şi dacă vor fi gata să îţi sară în ajutor atunci când momentele dificile ale vieţii de student vor veni. Printre aceşti oameni noi, am întâlnit o fată simpatică, deschisă, caldă şi foarte prietenoasă. În prima fază ne-am aflat numele unul altuia printr-un amic comun, iar mai apoi ne-am limitat la conversaţiile de complezenţă. Totuşi, încetul cu încetul, relaţia de buni amici, de buni prieteni se dezvolta de la zi la zi. De multe ori luam masa împreună, reuşind să vorbim despre orice, fără să existe vreo agendă ascunsă de a trece un pas mai departe de amiciţia noastră. Când în timp am ajuns să mă gândesc că poate ar fi posibil să încerc să duc această relaţie dincolo de ceea ce era în acel moment, noi doi eram prieteni foarte buni. Astăzi, sunt căsătorit cu acea fată şi vreau doar să vă spun că prin căsătorie nu am pierdut un prieten, ci am câştigat cel mai bun prieten al meu. Cred din toată inima mea că un soţ ar trebui să facă din soţia lui cea mai bună prietenă a lui şi fiecare soţie ar trebui să facă din soţul ei cel mai bun prieten al ei.

Continuare in pagina anexa

Revino acasa, taticule

"Draga taticule, este deja tarziu, iar eu stau pe patul meu si iti scriu. Cat de mult mi-am dorit in ultimele saptamani sa vorbesc cu tine! Dar n-am gasit nici o ocazie sa fim singuri.Inca nu imi vine sa cred ca esti acum cu altcineva si ca tu si mama probabil nu va veti mai intalni. Imi este foarte greu sa accept acest lucru, mai ales cand ma gandesc ca este posibil sa nu te mai intorci niciodata acasa si sa nu mai fii taticul meu si al fratelui meu, asa cum ai fost intotdeauna. Dar vreau ca macar sa intelegi cum decurge viata noastra. Sa nu crezi ca mama m-a pus sa iti scriu! Nu a facut-o! Nici macar nu stie acest lucru. Cu toate acestea, vreau doar sa-ti impartasesc gandurile mele.

Taticule, imi inchipui ca familia noastra ar fi o masina frumoasa cu care am calatorit mult timp impreuna. Din exterior arata foarte bine, nici o zgarietura, fara rugina, iar inauntru se gaseau multe lucruri frumoase. Cu timpul insa, au aparut si problemele. Motorul a inceput sa scoata fum, rotile sa scartaie, husele sa se rupa; masina este greu de condus si este dificil de mers cu ea. Dar stii ceva, taticule? Inca este o masina buna - sau cel putin ar putea fi. Cu putina cheltuiala, ar mai putea merge inca multi, multi ani.

Fratele meu si cu mine stateam intotdeauna pe bancheta din spate, iar tu si mama in fata. Ne-am simtit intotdeauna in siguranta cand tu conduceai si mama statea langa tine. Dar luna trecuta, cand ne-ai parasit, mama a trebuit sa treaca la volan. Era noapte si parca, dintr-o data, o masina venea spre noi cu viteza mare. Mama a incercat sa o evite, dar cealalta masina ne-a lovit. A fost un accident ingrozitor! Dar lucrul cel mai oribil, taticule, este ca tu conduceai cealalta masina si ca langa tine se mai afla cineva - o alta femeie.

Da, a fost un accident urat. Suntem cu totii grav raniti. Dar cum stau lucrurile cu tine? Inca nu stim nimic despre tine. Ai fost si tu ranit? Ai nevoie de ajutor, taticule? In acea noapte m-am intrebat adesea daca vom reusi sa depasim situatia. Mama este grav ranita si nu se poate reface deloc. Daniel a fost foarte socat. Inca nu-i merge bine si nu vrea sa vorbeasca cu nimeni.

Si eu am dureri si nu o pot ajuta nici pe mama, nu-l pot ajuta nici pe Daniel. DOCTORUL a spus ca am nevoie de o terapie speciala pentru a-mi reveni. Dar, taticule, ne este asa de dor de tine! In fiecare zi ne intebam daca nu te razgandesti si vii sa ne vezi. Si in fiecare zi te asteptam, dar tu nu vii. Taticule, ma tem ca totul s-a terminat, dar inima mi s-ar umple de bucurie, daca as putea deschide cumva ochii si te-as vedea cum intri in camera mea. Seara, cand totul se linisteste, stam impreuna si vorbim despre tine, despre placerea de a calatori impreuna cu tine si depre cat de mult ne dorim cu totii sa fii din nou cu noi. Taticule, iti merge bine? Ai dureri in urma accidentului? Ai nevoie de noi, asa cum avem si noi nevoie de tine? Daca ai nevoie de mine, sunt aici si te iubesc. A ta, Iulia".

Scrisoarea fetei de 16 ani a fost trimisa si a ajuns la destinatie. Cateva zile mai tarziu, Iulia cobora din camera ei pentru micul dejun. Ce surpriza!- In bucatarie stateau mama si taticul revenit acasa, cu ochii in lacrimi….

"Deci, ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta.” (Matei 19:6)

Sursa : Resurse Crestine

Cadoul

Pomenirile, comemorările sunt sărbătoreşti. Aducerile aminte la răstimpuri regulate îşi au relevanţa lor ceremonială.

Chiar dacă nu îmbrăcăm haine festive, chiar dacă nu arborăm un zâmbet sau o mină sărbătorească până dincolo de obraji… ori de tâmple, această pomenire a mamei, a faptelor ei izvorâte dintr-o credinţă încrâncenată, aproape de puritate, se vrea o mărturie in aeternum.

S-au făcut 15 ani de când Ea nu mai e. Însă între ea şi Ezechia s-a creat o legătură vizavi de acest număr.

Când eram copii, anul 2000 ni se părea imposibil de conceput. Atâtea zvonuri apocaliptice ne trecuseră pe lângă urechi! Şi, oricum, ce conta anul 2000, când prezentul nostru era atât de intens, important, adevărat, dens?

Se făcea că în familie se mai născuse un copil. Al treisprezecelea. O fată frumoasă, cu ochii mari, albaştri, căreia părinţii îi dădură un nume de floare primăvăratică… Momentul cel mai interesant era pentru noi când ajungea bebeluşul de la maternitate acasă şi începeam să (re)facem lista preferinţelor. Cine pe cine preferă? Asta însemna că din acel moment urma să ne ocupăm îndeosebi de preferatul nostru: să-l hrănim cu biberonul, să-l scoatem la plimbare, să-l luăm în braţe când plânge, să-i schimbăm scutecele. Era ca un angajament pe termen lung…

Însă nu trecu multă vreme şi preocupările noastre obişnuite suferiră modificări importante. Mami era foarte bolnavă, iar medicii nu îi mai dădeau şanse. Corpul ei era slăbit după atâtea naşteri şi nu se mai putea împotrivi bolii.

Continuare in pagina anexa